Thursday, February 26, 2009

Tratament homeopat

Scriam in primul articol din februarie ca in aceasta luna vom incepe un tratament homeopat impotriva alergiei lui Matei. Homeopatia este un domeniu destul de necunoscut pentru mine si pentru Catrinel, dar in ultima vreme am citit tot mai multe despre aceasta abordare si gasim tot mai multe resurse care ni se par interesante.

Revenind la tratamentul care vrem sa i-l dam lui Matei, l-am amanat pentru ca inca ia Singulair, iar remediile homeopate se administreaza in conditiile in care nu se mai ia nici un alt medicament.

Totusi Matei a avut cateva zile in februarie in care a tusit usor, moment in care i-am administrat Stodal, sirop homeopat. Poate chiar acest sirop este motivul pentru care tusea lui nu a fost persistenta si a trecut destul de usor.

Exista pareri ca astmul la copii este determinat de lipsa atentiei si a dragostei manifestate din partea parintilor. Teoria din spatele acestei idei este ca atunci cand copilul este bolnav, el primeste toata atentia din partea parintilor. Mama isi ia concediu si sta acasa cu copilul. Tata roieste si el in jurul copilasului incercand sa il inveseleasca si sperand sa vada o ameliorare a sanatatii. Toata lumea suna sa intrebe cum se mai simte juniorul. Astfel ca micutul primeste atentia dupa care el tanjeste asa de mult. Tot pe aceasta tema, imi spunea cineva care calatoreste destul de mult in interes de serviciu, ca micutii isi pot induce stari febrile, atunci cand unul dintre parinti este plecat de acasa pe o perioada mai lunga, de cateva zile pana la cateva luni.

Am cautat si eu mai multe detalii despre cauzele spirituale ale bolilor si am gasit urmatorul citat: "Marea putere a gandului ne poate vindeca bolile si astfel, ne face fericiti din nou, plini de viata si de forta. Puterea vindecatoare infinita isi are radacinile in subconstientul nostru, al oamenilor. Schimbandu-ne radical modul de a gandi ne vom influenta benefic drumul vietii. "

Care este tratamentul sugerat? Pupici si strans in brate, plus cat mai mult timp petrecut alaturi de micuti. Ei tanjesc dupa dragostea noastra si mai ales dupa mamicutele lor. Copilul trebuie sa stie ca e iubit, e dorit, e protejat. Iar noi parintii trebuie sa profitam de fiecare ocazie sa le aratam aceste lucruri. Daca nu de dragul homeopatiei, macar de dragul lor.

Tuesday, February 24, 2009

Comunicare in familie

Mi-a placut aceasta poza! De fapt este impropriu spus ca imi place. Imi place ideea acestei poze, dar nu imi place faptul ca ea ilustreaza o izolare, sau lipsa de comunicare intre parinti si copil. Copilul traieste pe o insula creatie proprie, in timp ce parintii se delecteaza cu o exceleta emisiune de TV. Parintii sunt fericiti pentru ca oceanul care ii desparte de copilul lor le ofera linistea si ragazul de a urmari o emisiune hipnotica transmisa la tembelizor. Mai sunt si multi parinti care isi cumpara linistea prin faptul ca il plaseaza pe copil in fata unui spectacol de desene animate, care le cumpara lor timp.


Din pacate acest gen de ocean este tot mai prezent in viata familiilor zilelor noastre. Eu ma voi stradui sa nu fie cazul, in relatia mea cu Matei.

Monday, February 23, 2009

Cautam patut

Cautam activ patut pentru Matei! Am fost pe la magazinele din Polus si am avut de-a face cu niste preturi aberante precum 2200 de roni, sau 1100 de roni. La care se adauga si salteaua (care poate fi undeva intre 300 si 600 de roni). Ma intreb de unde vin preturile acestea piperate. Sa fie inertia unor preturi stabilite in perioada in care toata lumea vorbea cat de bine merge economia (in primavara lui 2008)?

Criteriul pe care trebuie sa il indeplineasca patutul este sa ofere posibilitatea lui Matei sa urce si sa coboare singur din el, fara a fi nevoie sa fie luat in brate. Asta inseamna ca trebuie sa fie unul rabatabil, sau sa aiba bari care sa se poata scoate. Odata gasit un astfel de pat, inseamna ca e din nou posibil sa fie dus la culcare doar de Catrinel, deoarece ea acum nu are voie sa il ridice, astfel incat e necesar sa fiu si eu prin preajma atat la culcare, cat si dimineata.

Cel mai ieftin pat l-am gasit ieri la Real. 600 de roni. La care se adauga salteaua de 350. E un pat care corespunde criteriilor noastre pentru ca are 3 bari care se pot scoate, permitandu-i astfel lui Matei sa se suie si sa se dea jos singur. Neavand un alt pat de acelasi fel in afara de cel expus, am intrebat-o pe doamna de acolo daca ne da reducere. Ne-a raspuns ca e deja redus de la 890, dar ca va da un telefon. Pe care l-a dat si a aflat astfel raspunsul: nu mai negociaza. I-am explicat ca e ca si cum am achizitiona un patut la mana a doua pentru ca acesta era zgariat pe la colturi. A dat din cap ca intelege situatia noastra, dar ca nu mai poate lasa din pret. Asa ca am plecat.

Mi-am propus sa folosesc in negocierea cu ea tehnica discului stricat: ne dati reducere? ne dati reducere? ne dati reducere? Data viitoare cand ma duc, o voi ruga sa ma lase pe mine sa vorbesc la telefon cu persoana pe care a sunat-o. Imi vine greu sa cred ca nu mai pot lasa din pret. Cert este ca in scurta mea cariera am lucrat si in achizitii si stiu un lucru clar: vanzatorul (sau producatorul) vrea sa vanda. Iar acest lucru ar trebui sa fie cu atat mai evident acum, cand toata lumea vorbeste despre criza. Se pare ca va mai dura putin pana cand comerciantii vor ajunge la concluzia ca sloganul: "Oricum vindem" nu mai este valabil.

Sper sa reusim sa cumparam acest pat la un pret mai redus. Din acel moment ma voi putea gandi sa ma duc la inot de dimineata, inainte de servici, pentru ca daca Matei se trezeste, Catrinel il poate lasa sa iasa din patut.

Sunday, February 22, 2009

My First English Post

This is my first post in English. I write in Romanian because this is my mother tongue and words are popping up into my mind easier and more natural. It's like eating a pizza that you really enjoy. I have a lot of friends that are English speakers only, so this post is a dedication for them. I would really like to have a bilingual (Romanian and English) blog, and become international. The only impediment that I find is that I don't have the time to write the same post in two languages.

There is a great blog that I'm following, called The Happiness Project. I enjoyed reading one of the posts, and I decided to quote it on my blog. The lady writing the blog is a mother and I find some of her ideas just great. Here it goes:

My three-year-old hates being told “No” and “Don’t,” and she’s also one of those kids who immediately does exactly what you ask her not to do, so I’ve had to develop some strategies to get the “No” message across without unleashing the very behavior I want to stop.
I realized that although she doesn’t want to hear “no,” my daughter responds very well to certain kinds of explanations. While “It’s not healthy,” “We don’t have time,” and “I don’t want to buy that” don’t work very well, other justifications for saying “no” are more effective:


1. "It’s for safety.” For some reason, my daughter wisely accepts safety as an absolute directive, so I invoke it whenever possible. For example, I characterized the “no slamming doors” rule as a safety rule, not a noise/behavior rule. “When people slam doors, eventually, people get their fingers smashed. So for safety, no slamming doors.”

2. "That’s just for decoration.” We can walk into a store crammed with treats or gimcracks, and when she asks if she can get something, I just say sadly, “They’re just for decoration, they’re not for sale.” She never questions this!

3. "The doctor says…” Invoking the authority of a doctor, dentist, teacher, or grandparent often makes a message acceptable. “The Yellow Room teachers say children must wear mittens to schools, not gloves.” “I know you don’t feel like brushing your teeth, but Dr. Smith says it’s very important to brush every night.” I’m not above pretending to send an email to get a particular answer.

4. "I know you know.” My daughter hates being told “Don’t,” and she loves to show that she’s a big girl. So I often say things like, “I know you know this, but other children don’t know that you shouldn’t tap on the glass of a fish tank. They don’t know that the noise bothers the fish. Fortunately for the fish, you already know that.”

5. "The sign says…” Like most children who can’t yet read, my daughter is extremely impressed by the power of the written word. She will obey any sign. And because she can’t read, a sign can say anything that I want it to say.
Looking at the list, I’m struck by how devious and manipulative I sound. Oh well, I’m using my powers for good.

Thursday, February 19, 2009

Cu 10 pasi mai fericit

Am mai abordat subiectul fericirii si in alt articol al blogului. Revin azi cu aceasta tema, pentru ca este ceva ce ma preocupa. Vreau sa fiu fericit si stiu sa fiu fericit!

Sunt multe lucruri care imi plac in legatura cu America. Am ajuns sa imi placa majoritatea dintre ele pentru ca am avut ocazia sa locuiesc 8 luni in New York, acum 6 ani (vai cum trece timpul!) La fel de bine sunt si multe lucruri care nu imi plac in legatura cu America. Sau mai corect zis cu faptul ca avem tendinta sa importam sarbatori precum Valentine's Day sau Halloween. Totusi exista o sarbatoare care gasesc ca are de-a face cu fericirea si cu multumirea. Este vorba de Thanks Giving (Ziua Recunostintei). Aceasta ocazie le propune americanilor sa se gandeasca la lucrurile bune din viata lor si sa fie recunoscatori. Cati dintre noi facem acest lucru? De cate ori in viata ne concentram pe lucrurile pozitive care ni se intampla? Si sa fim recunoscatori cui vrem noi (Dumnezeu, familia, vecinul de la 4, femeia de servici) pentru lucrurile bune care ni se intampla si care consideram ca ni se cuvin pur si simplu. Gandidu-ma la o lista cu 10 astfel de lucruri, am constatat ca am de ce sa fiu recunoscator, fericit. Scriind, citind si recitind lista m-am simtit tot mai incantat si mai multumit. Iat-o:

1. Sunt sanatos
2. Am o familie compusa din: Catrinel, Matei si un baietel pe drum
3. Familia mea e sanatoasa
4. Familia din care provin (sora si parintii) sunt bine, sanatosi
5. Avem unde sta
6. Avem o Dacia Logan
7. Locuim intr-un oras frumos, cu foarte multe oportunitati
8. In Romania este pace
9. Pana la varsta de 29 de ani am vazut mai mult de 10 tari de pe 3 continente
10. Am o slujba

Si lista poate sa continue! Lista ta care este? Ai curajul sa o impartasesti in primul rand cu tine si apoi cu cei din jur?

Eu si Omul de Zapada

Miercurea fara cuvinte...

Tuesday, February 17, 2009

Baietel sau fetita?

Catrinel intreaba timid:
- Poate veni si sotul?
Domnisoara imbracata in alb ii raspunde:
- Sigur, imediat.
Dupa care se intoarce catre mine si imi spune:
- Va rog frumos sa asteptati aici!
Ma asez pe cel mai apropiat scaun de langa usa cabinetului. Catrinel intra. Ma intreb in sinea mea de ce nu ma primeste de la bun inceput. Dar ma consolez singur ca urmeaza sa intru si sa aflu deznodamantul pe care il cam simteam de ceva vreme. Ca sa fac sa treaca timpul, scot iPod-ul si incep sa ma joc ceva banal. Creierul are astfel motiv sa nu gandeasca altceva decat ceea ce ii propunea jocul.
- Poftiti, va rog! imi spuse blonda in costum alb. Intru in incapere si mi se indica scaunul pe care sa stau.
-Priviti acolo, mi se spune. Ma uit pe un ecran plat la embrionul alb negru. Ii vad coloana vertebrala, coastele. Trag cu ochiul catre doamna doctor. "Placuta la chip. O fi parfumul ei mireasma asta care umple incaperea? De ce are jaluzelele trase? Sa vada mai bine ecracul scannerului?"Catrinel, intinsa pe masa, soarbe fiecare pixel al ecranului, la fel ca si mine. Deznodamantul vine pe un ton blajin:
- Se pare ca e baietel. Si celalat copil pe care il aveti e baiat, asa-i? zise doamna doctor pe un ton comercial specific clinicilor particulare.
In sinea mea ma gandeam: "Se pare ca e baietel? Cum adica se pare? Vreau ceva mai cert decat banalul se pare! Oare de ce zice doamna doctor asa? Sa isi acopere afirmatiile? E prea riscant pentru cariera ei sa zica ferm: E baiat? Eu vreau certitudini! Sa zica, sa imi dea in scris si sa si semneze!"
Ma holbez pe ecran ca un copil care vede o felie mare de prajitura. Incerc sa nu scap nici un detaliu. Parca timpul s-a oprit in loc.Tic Tac Stop! Sunt doar eu cu ecranul. Incerc fara succes sa vad pe ecran date precum varsta sarcinii sau dimensiunile fatului. Revin la realitate cand doamna doctor ne spune:
-Aici puteti vedea cum tine pumnii stransi, unul pe langa ureche iar unul mai pe spate. Dupa cateva secunde adauga:
- E destul de evident ca e baiat.
In sfarsit aud cuvinte mai categorice! Cuvantul "evident" alaturi de "baiat" in aceeasi propozitie. Mi-e clar ca mai am un baietel. "Sa vina in pace si sanatos, ma gandesc".

Asa am aflat ca va fi baiat!

Monday, February 16, 2009

5 ani de munca

Azi e 16 februarie. Pentru multi dintre noi aceasta zi este una ca oricare alta. Pentru mine 16 februarie inseamna 5 ani de vechime cu carte de munca. Mi se pare mult. E drept ca s-au intamplat foarte multe in acest rastimp, pentru ca sunt genul de persoana dornica de a invata ceva nou in permanenta, curioasa. Prin urmare nu e de mirare ca sunt la al treilea angajator. 5 ani de zile, in care am avut vacante care insumeaza 5 luni. Adica mai putin de 10%.

Cum am ajuns eu sa am 5 ani de vechime in munca? Totul a inceput cu conditionarea pe care am primit-o de la parinti (si pe care am apreciat-o intotdeauna). Am fost educat ca cei care invata vor reusi in viata. Cursul firesc este sa mergi la scoala, sa inveti bine pentru a putea obtine o slujba bine platita care sa iti ofere un trai decent. Si acum imi aduc aminte cum imi priveam colegii de la scoala care nu invatau ca pe niste oameni care nu au nici o sansa de a avea succes in viata.

De ce trebuie sa fie asa?

Situatia economica actuala isi are sursa si in conditionari sociale, amplificate de multa lacomie. Suntem conditionati sa credem ca avem nevoie de mai mult, de o masina mai buna, de o casa mai mare, de un telefon mai scump, de o haina de firma. Pentru a obtine toate acestea, e nevoie sa muncim mai mult, e nevoie sa lucram peste program pentru a capata bonusuri grase. Chiar daca asta inseamna sa sacrificam timpul pe care il petrecem alaturi de familie. Citeam undeva o idee de a rezolva problema somajului: fiecare sa lucreze doar doua zile pe saptamana. Astfel toti am avea de lucru; in acelasi timp toti am avea mult mai putini bani. Dar asa dupa cum ziceam in articoul Jucarie sau emotie, nu banii multi aduc cele mai mari fericiri in viata noastra. Ci emotiile traite alaturi de cei dragi. Matei s-ar bucura mai mult sa facem un om de zapada impreuna, decat sa ii trimit o jucarie scumpa cumparata din diurna unei delegatii de doua saptamani.

Ce trebuie sa ii transmit eu lui Matei? Ce conditionare trebuie sa primeasca el de la niste parinti care ii doresc binele? Sa ii insuflu ideea de a cauta siguranta financiara in locul sigurantei locului de munca. Contextul economic in care ne situam imi subliniaza acum mai mult decat oricand ca e mai importanta siguranta financiara decat a avea o slujba care pana ieri o considerai "sigura". Siguranta financiara inseamna libertate obtinuta cu multa intelepciune. Teoretic oricine poate. Daca poate oricine, inseamna ca pot si eu. Sau tu. Sau Matei.

Voi incheia acest articol impartasindu-va una din revelatiile pe care le-am avut in urma acestor 5 ani de munca: banii pe care eu ii pot castiga in aceasta lume sunt nelimitati. Vreau un milion de euro? Pot castiga un milion de euro. Doua milioane? Zece? O suta? Insa timpul meu in aceasta lume este limitat (si fie vorba intre noi chiar scurt dupa parerea mea). Cati bani din lumea asta merita sa imi vand timpul care este limitat si care imi este asa de drag?

Sunday, February 15, 2009

Primul sanius

Ieri a fost primul sanius din viata lui Matei. Dotati cu sania lui Catrinel de cand era ea mica, ne-am pornit spre Faget, cautand sa ne bucuram alaturi de scumpiliciul nostru de prima zapada adevarata care s-a asternut peste Cluj in acest sezon. Cand ninge, Clujul e plin de mizerie, asa ca nu e de mirare ca la iesirea din padurea Faget inspre Ciurila era plin de familii cu copii care dezertasera orasul.

Matei a fost reticent la inceput: nu cumva sa se puna zapada pe el! Nici pe saniuta nu a vrut sa stea. Probabil frica de nou. Oricum, refuzul a incetat dupa cea de-a doua cazatura in zapada. Moment dupa care vroia sa stea doar in zapada. Nici macar sa mearga. Stratul de nea era mare, asa ca il luam de haina (un excelent costum impermeabil de "cosmonaut") si il aruncam in zapada. Hi, hi, hi. I-a placut foarte mult. Peisajul era excelent, linistea tipica zgomotului estompat de nea era sparta doar de ruptul lemnelor celor care se pregateau sa-si prajeasca un gratar.

Thursday, February 12, 2009

Lumea unui tatic

Am fost provocat la un moment dat printr-un comentariu al unuia dintre cititorii fideli ai blogului sa scriu despre cum vedem noi (ca parinti) lumea, cu minunea de Matei langa noi. Acest articol i-l dedic lui Mircy.

Voi incepe sa scriu despre cum arata lumea mea dupa ce il punem pe Matei la culcare. Peste tot pe unde ma invart in casa urmele copilasului sunt prezente si imi fac cu ochiul. Imi place sa ma uit in baie la jucariile lui cu care se distreaza atunci cand il spalam. Rata, porcusorii, pestii. Toate stau foarte cuminti si il asteapta pe baietelul care iubeste sa se j0ace cu ele. La noi in dormitor adun ultimele jucarii ramase in urma micutei tornade care in timpul zilei face kilometri intregi prin casa. De regula ramane neadunat setul cu masina si pista cu pod primite de la nasul lui de Craciun. Aceasta este una din jucariile preferate ale lui Matei si le scoate si le pune la loc in cutie de cateva ori pe zi.

Mi se intampla uneori noaptea sa ma invart in pat si sa aud: "squick". Buimac de somn, ma uit si este pinguinul lui Matei. Il iau si il arunc in lada cu jucarii, moment in care gasesc si polonicul de teflon, pe vremuri unealta de bucatarie, acum jucarie de vaza a baietelului.

Acasa la ambele cupluri de bunici exista obiecte care vestesc prezenta unui nepotel in zona. De la poze expuse peste tot, la scaunul inalt de la Ikea cu care a fost dotat fiecare cuplu de bunici pentru ca nepotelul lor scump sa poate sa manance cuminte si frumos. Tin minte ca atunci cand am fost la ai mei in carantina, mi-a facut placere sa ma uit la coltul in care sta scaunelul lui Matei cu jucariile, asteptand alaturi de bunici ziua de duminica.

Mi-e drag sa ma uit la toate acestea. Mi-e drag sa ma uit la manute pe geam. Toate aceste elemente nu existau in viata mea inainte de Matei, dar zambetele si dragostea pe care le aduce in casa prezenta copilului ma fac sa ma simt fericit. Copiii aduc multa bucurie in casele si in sufletele noastre. Asa arata lumea vazuta prin ochii unui tatic de un an si cinci luni.

Wednesday, February 11, 2009

Primele evenimente

Mi-a facut placere, intr-o conversatie avuta de curand, sa imi aduc aminte unele lucruri care ni s-au intamplat de la venirea lui Matei. Asa cum spunea cineva (nu mai imi aduc aminte cine), copiii nu vin cu manual de utilizare. Barza ii lasa la usa, dupa care parintii trebuie sa se descurce si sa descopere.

Astfel imi aduc aminte cu placere (pentru ca acum imi e usor sa privesc de la distanta) primele zile cu Matei acasa. Stresul pe care il resimti ca parinte pentru ca nu stii la ce sa te astepti de la micut, stii doar ca de tine depinde supravieturiea lui. E drept ca ei sunt destul de puternici si facuti sa supravietuiasca, dar orice parinte cat de cat responsabil simte raspunderea pe care o presupune prezenta bebelusului in casa.

Si asa, privind in urma, imi aduc aminte primul sughit al lui Matei. Era la doar cateva zile dupa ce l-am adus acasa. Dormea linistit in cosuletul lui si la un moment dat: hic! hic! a inceput copilasul sa tresara! Valeu, ce te faci? Traiasca internetul si cartea excelenta pe care am avut-o pentru primul an de viata a copilasului. Asa am aflat ca e normal ca bebelusii sa sughita si nu prea ai ce face, trebuie doar sa astepti sa le treaca. Poate un pic de laptic ajuta. In majoritatea cazurilor, cand sunt asa micuti si sughita inseamna ca le este frig.

O alta faza memorabila a fost prima iritatie pe fundicul lui Matei. Faza memorabila! Brusc ne-am trezit cu maica-sa ca ne holbam unul la altul si amandoi la fundul lui Matei, intrebandu-ne cat de grav e ca el are bubite rosii pe buci. S-a intamplat pentru ca am avut proasta inspiratie sa ii schimbam scutecul Pampers (cu care era el obisnuit) cu un scutec Huggies (dintr-un pachet pe care l-am primit). Uitandu-ne la bubele micutului, zice Catrinel catre mine: "Hai la spital sa vedem ce are!" Repede, ne echipam si pornim la Pediatrie pe Motilor. Acolo o doamna doctor mai in varsta a arborat o fata care parca zicea: "Iarasi parinti isterici si stresati!" Destul de plictisita, ne pune sa ii aratam problema noastra presanta: fundul plin de bubite. Noi ii aratam, dupa care cautam in ochii ei confirmarea faptului ca nu ne-am pornit degeaba spre spital. Femeia zice catre noi: "Puteti sa il imbracati la loc si sa il dati cu crema Petrini". Parca vad ca dupa ce am parasit incaperea i-a spus asistentei ca suntem cel de-al cincilea cuplu pe ziua respectiva care se trezeste sa vina la spital speriati de niste bube rosii aparute pe fundul copiilor.

Imi face placere sa imi aduc aminte de toate aceste momente. Prima oara cand a vomat Matei. Prima raceala. Sau faptul ca ne asteptam sa ii iasa dintii inca de cand el avea 2 luni. Si bineinteles ca primul dinte i-a iesit abia aproape de un an. Sau seara in care Matei a facut primii pasi fara ajutorul nostru. Sau, sau, sau...

Astept primavara...

Miercurea fara cuvinte...

Tuesday, February 10, 2009

5 motive pentru care bloggingul ma ajuta sa fiu un tatic mai bun

Mi-am dat seama ca activitatea de blogging ma face sa fiu un tatic mai bun. Sunt cateva motive care ma determina sa afirm acest lucru si m-am gandit sa le insir chiar pe blogul pe care il consider "de vina" pentru aceasta situatie:

  1. Angajamente pe care le fac in mod public. O parte din articolele mele sunt promisiuni legate de ceea ce voi face in relatia cu copiii mei (Proiectul dezvoltarea, Nu McDonald's, Jucarie sau emotie?, etc.). E drept ca cea mai adevarata promisiune pe care o fac este fata de mine ca voi face tot ce imi sta in putinta pentru a le fi bine copiilor mei si familiei mele. Dar atunci cand aduci aceasta promisiune in spatiul public (si trebuie sa recunosc ca e nevoie de un pic de curaj pentru asta) ea devine cu atat mai puternica. E ca si atunci cand iti cumperi un aparat de gimnastica acasa, care dupa doua luni ajunge sa adune praful intr-un colt. Pe cand daca iti faci un abonament la sala, esti mai dedicat si te vei tine mai mult de promisiunea de a face miscare.
  2. "Verblizez" idei si concluzii de tatic. Sunt multe idei care iti trec prin minte atunci cand esti tatic. De la grijile de dinaintea nasterii pana la fiecare pas in dezvoltarea micutului. Atunci cand iti propui sa asterni aceste idei si sa le transmiti celorlalti, gandurile trebuie puse in ordine, multe sentimente sau trairi de parinte constientizate.
  3. Aflu materiale sau idei noi de pe alte bloguri sau siteuri. E drept ca internetul trebuie tratat foarte critic, in sensul ca se scriu multe si nu neaparat sunt adevarate sau utile. Mai ales de cand oricine poate avea un blog (inclusiv eu), oricine poate spune ce vrea. Totusi sunt si multe lucruri, idei, solutii care sunt valabile. Activitatea de blogger presupune si navigarea pe alte bolguri, siteuri, forumuri unde se vehiculeaza idei care te preocupa. Astfel intri in contact cu pareri si opinii ale altor parinti, doctori, specialisti.
  4. Avand in vedere ca ideile mele pot fi citite de oricine pe blog, primesc feedback si raspuns de la cititori. Astfel ajung sa invat de la cititorii blogului meu care pana acum s-au dovedit a fi inteligenti, pozitivi si plini de idei constructive. Vreau astfel sa le multumesc tuturor celor care imi dau mesaje sau comentarii la articolele mele. Este excelenta senzatia pe care o traiesti de fiecare data cand primesti un comentariu, pentru ca e dovada ca mesajul tau nu ajunge in eter, ci este citit de cineva la capatul celalalt al internetului.
  5. Nu in ultimul rand, copiii mei vor avea posibilitatea de a citi gandurile mele de tatic la inceput de drum in aceasta aventura care mi-a schimbat viata intr-un mod in care nu ma asteptam, dar care imi place la nebunie. Asa dupa cum zic si in descrierea din titlul blogului, mi-am propus sa tin un jurnal de tatic

Monday, February 9, 2009

Tati zice... VI Stiu, dar nu te voi pedepsi

Acesta este al saselea articol din seria "Tati zice."

Am fost sambata la filmul “Changeling”. Un film bun (cu exceptia rujului abundent al Angelinei Jolie). Nu e cel mai potrivit film pentru o sambata seara a unui cuplu cu o graviduta si cu inca un copil acasa, dar merita vazut. E dur si te rascoleste ca si parinte. M-am tot gandit dupa film la urmatorul lucru: copiii le ascund multe lucruri parintilor pentru ca se simt vinovati de ceea ce au facut. Partea mai tragica este ca de multe ori nu e vina lor, dar ei se simt ca si cum ar fi. Mi-a venit in minte urmatoarea matrice:







Ce isi doreste parintele? Indiferent daca il pedepseste sau nu pe copil, parintele isi doreste sa stie despre trasnaile copilului. Adica sa fie in cadranele 3 si 4.
Ce isi doreste copilul? Indiferent daca parintele lui stie sau nu, copilul isi doreste sa nu fie pedepsit. Adica sa fie in cadranele 2 si 4.

Situatia din cadranul 1 (in care parintele nu stie despre boacana, dar il pedepseste pe copil) este una in care parintii isi persecuta pur si simplu copiii, si nu imi doresc sa ma adresez acestui caz.

Bun! Uitandu-ne la ce isi doresc parintii si copiii, e clar ca dorintele lor se suprapun pe cadranul 4, unde parintele stie dar copilul nu este pedepsit. E fezabil un astfel de scenariu? Eu zic ca da! Daca da, atunci cum? Solutia pe care am gasit-o eu ar fi sa le spun copiilor urmatorul lucru: “Hai sa facem o intelegere! Daca faci o boacana si vii si imi spui, atunci nu te voi pedepsi. Daca faci o boacana iar eu aflu din alta parte, atunci pedeapsa iti va fi foarte aspra”. Cand zic pedeapsa nu ma refer la bataie, ci la: anularea unei excursii pe care trebuia sa o facem impreuna, interzicerea de a merge la un film, etc.

Ceea ce voi urmari printr-un astfel de targ e sa incurajez comunicarea deschisa intre mine si copil. El va ajunge sa imi spuna atat lucruri care sunt grave, cat si anumite fapte care nu sunt neaparat boacane, sau nu sunt din vina lui. De exemplu imi doresc sa imi spuna atunci cand invatatoarea il bate la scoala. Astfel, voi avea ocazia sa analizez impreuna cu el ceea ce a facut si sa ii explic ca nu e bine, si in acelasi timp voi avea ocazia sa iau masuri pentru ca acest lucru sa nu se mai intample. Si sirul exemplelor poate sa continue, inclusive cu subiecte in care copilul nu are nici o vina, dar el crede ca e vina lui pentru ca asa i s-a spus sau a fost amenintat. Asa s-a intamplat si in film si din cauza fricii de a spune lucrurilor pe nume, un copil de vreo 10 ani a trait departe de parintii lui timp de 2 ani; ba mai mult vietile unor copii ar fi putut salvate.

Inchei reiterand mesajul cu care ma voi adresa copiilor mei: “Hai sa facem o intelegere! Daca faci o boacana si vii si imi spui, atunci nu te voi pedepsi. Daca faci o boacana iar eu aflu din alta parte, atunci pedeapsa iti va fi foarte aspra”.

Saturday, February 7, 2009

Tatic fericit

E ora 00:03. Am fost pana la Matei in camera si m-am uitat cum doarme ca un ingeras. "E baiat mare" m-am gandit. Si nu m-am putut abtine sa nu il iau de manuta. Parca am simtit ceva! M-am dus mai sus, pe incheietura si i-am simtit pulsul. Inimioara lui. E greu sa descriu cum m-am simtit. Aproape mi-a venit sa plang. Ca un tatic fericit.

Atat!

Friday, February 6, 2009

Parintii sunt cicalitori

Am fost saptamana trecuta in Polus Center. Mallurile sunt un loc in care parintii cu copii mici se pot duce pe perioada iernii pentru ca exista locuri de joaca special amenajate si pentru ca micutii au mult spatiu pe unde sa alerge. Iesirea la mall a devenit ca un ritual de dupamasa, asteptand timpurile in care ziua va fi mai lunga, vremea mai calda si vom putea merge in parculet.

Eram la unul dintre magazine, care are o masuta si doua scaunele unde copilasii pot sta si desena sau colora. Cum toti copiii au un radar pentru astfel de locuri, bineinteles ca si Matei l-a gasit. A inceput sa mute scaunele pe-acolo (lucru care ii place sa il faca si acasa). La un moment dat a venit o mamica alaturi de fetita ei care avea un nume foarte la moda: Alexia. Am aflat ca fetita are un an si noua luni, deci aproape cu cinci luni mai mare decat Matei. “Alexia aia nu! Alexia astea (creioanele) nu sunt jucarii pentru varsta voastra! Alexia, lasa-i scaunul la baietel! Alexia in sus, Alexia in jos!” Mi-am zis: parintii sunt cicalitori. Contrar sfaturilor poeziei “Copiii invata ceea ce traiesc”.

Cei din jurul meu ar spune ca si eu sunt cicalitor. Asta am aflat-o atat de la nevasta-mea cat si de la diferiti subalterni pe care i-am avut. Familia si prietenii adevarati mi-au spus-o. Stiu ca uneori fac niste fixatii din care cu greu ma scoti. Dar imi place sa cred ca nu sunt asa de cicalitor cand vine vorba de Matei precum e mama Alexiei. Daca il vad pe Matei ca face ceva care nu e potrivit pentru varsta sau indemanarea lui, il las sa testeze, sa incerce, si intervin doar in momentul in care consider ca se pune singur in pericol. Nu stiu daca este efectul direct al adoptarii acestui stil, dar daca uitam sa punem la loc capacul de la o priza, Matei ia capacul, vine dupa noi si incepe sa ne certe. Si tzoc! primeste un pupic de la noi. Dupa care pun capacul la loc, mandru fiind de Matei.

Am mai scris si in articole precedente ca parintii incep sa ii toace la cap pe copii inca inainte de producerea evenimentului: Sa nu musti alti copii! Sa nu bati alti copii! Sa nu le iei jucariile altor copii! Sa nu… Sa nu… Iar efectul obtinut este cel advers.

Am sa inchei articolul aici, ca sa nu devin cicalitor.

Wednesday, February 4, 2009

Despre bunici

De mult ma tot gandesc la un articol pe care sa il dedic bunicilor. Parca niciodata nu mi-am gasit cuvintele potrivite prin care sa exprim recunostinta pe care le-o purtam pentru ajutorul pe care ni-l acorda in cresterea lui Matei. De fapt avem mii de motive sa le fim recunoscatori, dar acum imi doresc sa ma refer doar la modul in care se implica in cresterea lui Matei.

Ziceam in articolul precedent despre cum am reusit sa ne racastigam viata de cuplu in timp ce ne bucuram de prezenta baietelului in mijlocul nostru. Acest lucru a fost posibil datorita ajutorului pe care l-am avut de la bunici. Pe langa faptul ca ambele cupluri de bunici stau aproape de noi, ei sunt dornici sa ne ajute.

Relatia dintre copilasi si bunici este una foarte importanta. Calmul, varsta si experienta de viata a bunicilor face o combinatie excelenta cu agitatia si energia micutilor. Parintii zilelor noastre sunt vesnic pe fuga, moderni si in permanenta preocupati cum sa le stabileasca reguli copiilor. Copiii ajung sa tina foarte mult la bunici pentru ca acestia au rabdarea necesara si mai ales dorinta de a-i rasfata si poate chiar de a incalca regulile uneori pre stricte stabilite de catre parinti (de exemplu sa ii cumpere o ciocolata micutului, dincolo de portia zilnica stabilita cu strictete de parinti). Este uimitor faptul ca desi micuti cat piciorul de la masa, copiii stiu exact care sunt regulile cu cei din jur. Ei stiu care sunt limitele cu parintii si care sunt limitele cu bunicii.

Concluzia acestui articol este faptul ca relatia dintre nepot si bunici este una specifica, plina de caldura. Bunicii au rabdarea si talentul sa transforme o simpla plimbare prin cartier intr-o aventura ca intr-un adevarat safari, ferit de telefoanele mobile si de agitatia parintilor. Pana la urma cel mai mult de castigat au micutii care sunt inconjurati de dragoste.

Multumim bunicilor lui Matei!

Tuesday, February 3, 2009

Viata ca-n filme

Cand eram in liceu era un film serial, de care imi aduc aminte cu mare placere. Era pe PRO tv si se numea “Viata ca-n filme”, traducerea titlului filmului “Dream on” (http://www.imdb.com/title/tt0098780/ ). Era vorba despre un copil ai carui parinti il lasau la nesfarsit ore intregi in fata televizorului, astfel ca el ajunsese sa asocieze foarte multe imagini si replici din viata reala cu imagini si replici din sutele de filme pe care le vedea. Voi reveni cu un articol despre relatia copil - televizor, dar acesta nu este subiectul articolului de fata.

Mie imi plac serialele de tip sitcom, iar “Seinfeld” este preferatul meu. Aproape la fel de mult imi place si “Friends”. Cand ma uit la aceste filme, de multe ori regasesc situatii din viata reala foarte comic ilustrate in serial, sau invers: vad situatii in serial si mi-ar placea ca sa le traiesc si eu in viata de zi cu zi. Fiecare dintre noi la un moment dat se regaseste intr-o anumita situatie din film, si-ar dori sa fie unul dintre eroi, sau sa aiba calitatile unor personaje. Dar viata bate filmul si deznodamintele din filme sunt cele dorite, finaluri fericite, dar de multe ori nu se intampla la fel in viata reala.

Intotdeauna mi-a placut faptul ca cei din “Friends” se distrau impreuna, locuiau asa de aproape, si viata lor pare o distractie continua. La sfarsitul acestui weekend am stat sa m-am gandit ca nici noi nu suntem foarte departe de acest stil de viata. Avem o viata sociala bogata, si ne vedem cu prietenii apropiati aproape in fiecare weekend. De multe ori chiar si in timpul saptamanii. La sfarsit de saptamana il punem pe Matei la culcare si dupa ce adoarme michidutza al nostru, jucam boardgames, bem un vin rosu sec, ascultam muzica buna, povestim despre situatia economica, viata mondena, bloguri, etc. Radem si ne bucuram de weekend. Dupa nasterea lui Matei am iesit mai des la dans cu Catrinel, ne-am dus la film si la pizza mai mult decat inainte. Am pompat foarte multa energie si voie buna in viata de cuplu. Sambata seara il culcam pe baietel, venea la noi una dintre bunici, iar noi mergeam in 30+ cam o data pe luna.

Prin urmare se pare ca avem viata ca-n filme, alaturi de prieteni si bucurandu-ne de fiecare moment.

Monday, February 2, 2009

Viata de cuplu

Sunt un sot atipic. Sau mai bine zis fac parte dintr-un cuplu atipic. Constat cu oarecare mirare ca sunt putini care au o relatie la fel de solida ca pe cea dintre mine si Catrinel. Cum am ajuns la aceasta concluzie? Inca din copilarie, eu sunt obisnuit sa merg cel putin o zi pe saptamana la o miscare sportiva (totul a inceput cu fotbal jucat pe cetatuie, langa turnul de parasutisti, obicei pe la care nu am renuntat pe masura trecerii timpului). In ultimul trimestru al lui 2008 ajunsesem ca in timpul unei saptamani sa merg o ora la inot, o ora si jumatate la fotbal si o jumatate de ora la masaj (pe fondul unor dureri de spate). Toate acestea pentru ca nu vreau sa fac burta, sportul este foarte important pentru sanatate si e o metoda foarte buna de a scapa de stress. Iar uneori baietii isi doresc sa fie cu baietii. Sunt un mare adept al faptului ca fiecare partener dintr-un cuplu are nu doar dreptul, ci obligatia de a avea preocupari si activitati care sunt doar pentru sine. Egoiste! Paralele cu viata de cuplu! De aceea o incurajez pe Catrinel sa mearga in 30+ doar cu prietenele, sa mearga la cafea cu prietenele, la concert cu Julio Iglesias. Si in acelasi timp o apreciez ca imi intelege pasiunea mea pentru boardgames si dorinta mea de a evada din cotidian si a face sport.

Imi doresc ca baietelul nostru sa creasca intr-o familie in care, atunci cand parintii vin acasa, in loc sa se arunce pe o canapea la televizor, sa iasa sa alerge, sa faca miscare, sa iubeasca sportul. Bineinteles ca aceste activitati se pot desfasura in familie impreuna cu mama si cu tata. Dar nu tipul de activitate etse important in aces articol, ci ideea unei activitati separate de viata de cuplu. Ii compatimesc pe cei care traiesc intr-un cuplu dominat de posesivitate, in care dorinta celuilalt de a face anumite lucruri individual este perceputa ca pe un gest de egoism. Imi dau seama ca astfel de relatii de cuplu nu fac decat sa creeze frustrari care sa degenereze in certuri si despartiri. Ca doua bufnite care stau in aceeasi scorbura tot timpul pana cand ajung la concluzia ca partenerul are mai multe defecte decat calitati. Poate suna ciudat, dar imi place ideea ca uneori Catrinel face parte dintr-un grup de vreo patru fete, care merg si se distreaza razand zgomotos la o cafea (ca in filmul Sex and the City), in timp ce sunt admirate de vreo doi baieti care se uita dupa blonda sau dupa bruneta grupului. E important pentru Catrinel sa fie admirata in primul rand de mine, dar in acelasi timp e important ca si cei din jur sa o admire. Si nu doar pentru aspectul fizic, ci si pentru o prezentare reusita, pentru un gest frumos. Si toate acestea in afara cuplului. Cuplul sau viata de familie nu ar trebui sa reduca la zero dreptul la individualitate.

Noi ne bucuram de o relatie bazata pe incredere si pe respectarea reciproca a dreptului fiecaruia de a avea activitati si pasiuni si in afara cuplului.

Sunday, February 1, 2009

Proiectul dezvoltarea

A trecut si luna ianuarie. Abia ne-am revenit dupa sarbatori, ca deja plonjam in februarie. Si uite-asa, timpul trece si copiii cresc. Ianuarie a fost o luna mai dificila pe planul sanatate. Pe langa faptul ca viitoarea mamica a fost nevoita sa stea la repaus la pat din cauza unei mici probleme, am "reusit" sa racim toti trei. Eu am dat startul, Matei m-a urmat, dupa care... Catrinel. Cu ea a fost mai dificil, pentru ca nu are voie sa ia medicamente. Bazandu-ne pe tratamente naturiste cu ceapa, cartofi, miere, a reusit si Catrinel sa depaseasca momentul.

In curand vom incepe un tratament homeopat pentru alergia lui Matei, cea care i-a declansat bronsiolita din toamna. Voi impartasi pe blog cum evolueaza experienta mea homeopata.

Incepand cu aceasta luna m-am decis sa fac cate o poza lui Matei la ciuperca din baie unde il masuram sa vedem cum creste Praslea nostru. Voi crea si un album pe Picassa in care sa urmaresc dezvoltarea lui. De aceea am intitulat acest articol "Proiectul dezvoltarea". Iata prima poza: