Thursday, March 19, 2009

Cum am devenit Supertatic?

Intamplarea a facut ca ieri noapte sa fiu nevoit sa ma internez cu Matei la Pediatrie 2. Totul a inceput cu un SMS primit in timp ce eram intr-o sedinta la servici. Catrinel imi transmitea ca Matei a avut cateva episoade de varsaturi si il duce la urgenta.

De la servici am plecat direct la urgenta, pe Motilor. Acolo am fost placut surprins de modul de organizare si de cum am fost tratati. E perfect? Probabil ca nu; dar cu siguranta nu sunt multe locuri in lume in care se beneficiaza de aceleasi servicii de la un spital de stat, unde apeleaza de la cel mai bogat la cel mai sarac. Iar eu am icercat sa vad lucrurile pozitive si grija cu care am fost intampinati. Nici macar in America nu sunt astfel de servicii adresate maselor. E drept ca atunci cand ma uit la fluturasul de salariu ma incearca senzatia ca dau o caruta de bani pentru serviciile de sanatate publica, dar intr-un sistem public, centralizat, e greu sa oferi fiecaruia pe masura buzunarului. Si poate ca sunt multi care merita, dar pe care nu ii tine buzunarul.

Ce m-a impresionat cel mai mult a fost genul de activitate pe care o desfasoara medicii si ajutoarele lor de acolo. E drept ca a fost alegerea lor atunci cand s-au inscris pe acest traseu al carierei, insa stresul si presiunea in care lucreaza sunt foarte mari. Am nimerit in mijlocul unui suvoi de parinti veniti la urgenta cu copiii lor, dintre care Matei era lider in gasca plangaciosilor, asa ca medicii de acolo aveau de-a le veni de hac unor cazuri de meningita, raceli acute, copii care vomau, pneumonie la 3 luni, copil de 6 saptamani hranit cu lapte de vaca de la tara, etc. Unii erau primiti din sala de asteptare, unii erau adusi cu ambulante. Trierea celor din sala de asteptare se facea pe criterii foarte clare, dar uneori incomode parintilor. Acestia doreau sa isi vada copiii dusi inauntru si consultati. Faptul ca acest lucru nu se intampla in timpul conform cu asteptarile lor ii facea sa devina agitati, sa se certe cu doctorul si sa puna presiune si mai mare pe niste oameni care se ocupau sa salveze vieti. Dramatismul sintagmei de „salvare vieti” pe care am folosit-o e dovedit de prezenta unui popa pe-acolo, lucru care mi-a dat fiori pe spate. Tot respectul pentru cei care lucreaza acolo si care reusesc printre plansetele copiilor si agresivitatea parintilor sa se concentreze pe ceea ce e important de fapt: gasirea de solutii pentru insanatosirea copilasilor.

Pe langa acestea, mi-a placut faptul ca totul era curat, dotat cu tehnologie de ultima ora: analizele de sange sumare si urgente la fata locului se fac in 2 minute. Cu acordul nostru semnat, i-au recoltat sange lui Matei si in 2 minute au avut concluzia computerizata a faptului ca baietelul era deshidratat si trebuia conectat la perfuzie cat mai repede.

Dupa o ora si jumatate de perfuzie, ne-au trimis cu ambulanta la Pediatrie 2, unde pe fondul sarcinii lui Catrinel, i-am pus pe cei de acolo in situatia de a gasi o solutie pentru a interna un tatic intr-un spital plin de copii bolnavi si mamici. Pentru ca nu am o fata prea fioroasa, au dat dovada de flexibilitate si au acceptat sa ma interneze, ajungand astfel sa traiesc o experienta care pentru majoritatea taticilor va ramane necunoscuta, in timp ce pentru majoritatea mamicilor este cunoscuta. Pentru taticii sau chiar si mamicile care nu au trecut printr-o astfel de experienta, vreau sa va spun ca este foarte greu. Taticii considera ca e normal ca mamicile sa se interneze alaturi de puiuti, insa prin ce trec mai apoi mamicile ramane doar pentru ele. Daca nu ar fi trebuit sa ma internez eu, probabil ca mi-as fi lasat familia acolo, as fi venit acasa, as fi baut o bere Ursus rece, schimbat vreo 3 SMS-uri cu mama si m-as fi culcat. E drept ca ingrijorat, cu gandul la ei, dar in patul meu curat de acasa, departe de copii bolnavi si paturi de spital.

Una peste alta sunt recunoscator pentru ca am avut ocazia sa trec printr-o astfel de experienta. Acum, cand dupa 24 de ore, Matei e din nou baietelul sanatos pe care il stiu, durerea acuta de cap de ieri, faptul ca nu puteam sa merg nici la baie deoarece Mateila era cu perfuzia pusa si nu putea nici sa se ridice din pat, stresul daca baietelul are ceva grav sau nu, sunt departe, tot mai departe, iar in mintea mea persista acum imagini cu cat de lipicios era Matei, cum ma tot pupa si se gudura pe langa mine ca un motanel care cauta mangaiere. Eram eu si baietelul meu drag, care stia ca sunt acolo pentru a-l ajuta sa treaca peste aceasta incercare. Pe langa acestea, ma fac sa ma simt fericit faptul ca la intrebarea doctoritei: „Baiatul va vrea sa stea doar cu tata?” am putut sa raspund cu incredere „da!”, iar Catrinel m-a numit Supertatic.

PS: Ii multumim lui I. ca ne-a ajutat, fiind foarte prompt chiar si la o ora tarzie in seara.

PPS: Daca ai avut experiente in spitalele din Romania in care ai fost multumit de cum ai fost tratat, indiferent de cum te cheama sau pe cine ai mituit, descrie pe scurt intamplarea printr-un comentariu la acest articol. Sunt satul de presa negativa.

6 comments:

Dilimache said...

Of ce experienta, bine ca este sanatos Matei acum!!! Nu am trecut prin asta si nimanui nu doresc :-(. Experienta placuta in spital am avut la a doua nastere, dupa ce la fetita cunoscusem asistente care-ti aruncau copilul in doi peri uitandu-se ca la un criminal si lasandu-te sa stai cu tot cu bebe in mizerie, in cazul baietelului am schimbat spitalul si am dat peste oameni care nu asteapta bani ca sa-ti zambeasca. Depinde de om foarte mult. Cand si-a rupt fetita mana am simtit si eu cum e sa stai cu copilul in dureri la o coada nesfarsita la urgente, atunci chiar m-am pus in locul lor si i-am apreciat pentru ceea ce au facut in conditiile in care trecea mereu cate-o targa cu vreun micut operat...

Nobine said...

Multumesc de experienta pozitiva, Dilimache!

Manu said...

Inca nu am ajuns la spital, dar pot confirma cele spuse de tine despre sectia de urgenta de pe Motilor.... dupa ultimle 2 zile petrecute acolo, acum stiu unde voi merge in caz de urgenta...

Nobine said...

Bine ai revenit pe blog, Manu. Si iti multumesc pentru ca imi sustii cele spuse in articol. Multa sanatate lui Luca!

Angela Ribus said...

Sunt mama unei fetite de patru luni din Galati. Te citesc cu mare placere si constat ca am ce invata de la un Supertatic, asa cum bine a spus Catrinel. Experiente pozitive am avut si noi cu medicii pediatri de aici. Sanatate multa, pentru mari si mici!

Nobine said...

Servus Angela! Sa va traiasca fetita si sa aveti parte numai de bucurii alaturi de ea (nu mi-ai spus cum o cheama). Si voua multa sanatate si te mai astept pe blog!