Tuesday, April 7, 2009

Tati zice VIII... Doua mituri despre copii ale parintilor

Acesta este al optulea articol din seria "Tati zice."

In timpul crizei descrise in articolul Intelepciune de parinte, sunt doua lucruri care s-au intamplat si care imi staruie si acum in minte: faptul ca imi venea sa spun la nesfarsit: Matei, intelege ca e tarziu si trebuie sa dormi, precum si ciuda pe care o resimteam in momentul in care el se incapatana sa planga si sa refuze sa mearga la somn.

Am sa ma leg astfel de doua mituri care exista in mintea parintilor, mituri legate de relatia lor cu copilasii. Si pentru ca aceste mituri exista doar in mintea parintilor si nu in realitate, inseamna ca oricine poate scapa de aceste mituri doar cu... mintea si sa le stearga din gand!

Mitul numarul 1: Copiii sunt mici adulti. Din momentul in care copilasii incep sa mearga singuri, parintii incep sa ii perceapa ca pe niste adulti in miniatura. Acest lucru este total gresit. Pentru ca ei stiu sa manance si altceva decat lapte si pentru ca se pot deplasa singuri, poate ca nu mai sunt bebelusi, dar nu inseamna ca percep si gandesc lucrurile ca si noi. E drept ca mersul le dezvolta foarte mult perspectiva si incepand din acest moment, progresele vizibile in activitatea de invatare a copilasului sunt tot mai evidente. Dar acest lucru nu inseamna ca juniorii gandesc ca si noi, adultii. Noi suntem conditionati foarte mult de normele sociale, de educatie, de scoala, in timp ce copilasii abia incep sa priceapa logica a acestei lumi. Adultii, in schimb, se inarmeaza cu argumente si atitudini specifice adultului si se asteapta ca juniorii sa le inteleaga intocmai. Aici parintii gresesc si se lasa prada mitului de care vorbeam. Aud in parculet parinti care incearca sa le explice copiilor loc, cu argumente logice, de ce micutii nu au voie sa faca anumite lucruri. Copilul nu intelege de ce masinile au voie sa mearga pe sosea, iar el nu. Copilul nu intelege ca galetusa altuia pe care el si-o doreste, e a altuia si nu are voie sa se joace cu ea. Copilul nu intelege ideea de a imprumuta (a da imprumut sau a lua imprumut) o jucarie. Copilul nu intelege de ce tata are voie sa se ”joace” la priza, iar el nu. Si lista poate sa continue. Faptul ca parintii le explica nu este deloc rau, dar faptul ca adultii se asteapta sa fie pe deplin intelesi este eronat. Si de aici pleaca o serie intreaga de frustrari si de probleme, iar parintele gandeste: Nu vrea sa inteleaga! I-am spus de atatea ori ca nu are voie, sau ca nu e frumos sa faca lucrul acela. Aceste ganduri pe care le are parintele, imi pregateste covorul rosu pentru introducerea celui de-al doilea mit.

Mitul numarul 2: Copiii fac prostii ca sa le faca in ciuda parintilor. Imi vine sa rad cand ma gandesc la acest mit, pe care si eu l-am resimitit in noaptea cu pricina cand gandeam in sinea mea ca Mateiasul nu vrea sa mearga la culcare desi eu trebuia sa merg la servici a doua zi. Parca o facea fix de-al naibii azi, cand eu sunt mai obosit, iar maine ma asteapta o zi mai importanta la servici. Gresit! El nu avea nici cea mai mica urma de malitiozitate in ceea ce facea. El doar isi manifesta dorinta de a continua distractia inceputa in timpul zilei alaturi de mami si de tati. Iar mie imi vine sa rad pentru ca adultii incep sa-i vada pe copii ca pe niste ca pe niste spiridusi malefici porniti sa danseze salsa pe nervii intinsi ai parintilor.

Cele doua mituri merg mana in mana, iar daca adultii se lasa prada emotiilor negative bazate pe aceste mituri, situatia are sanse mare sa degenereze si sa se transforme intr-un scandal si mai mare, nopti nedormite, jocuri in parculet terminate brusc si de ce nu, certuri intre parinti pe seama atitudinii fata de copil. Solutia pentru a evita astfel de exacerbari e simpla si presupune ca intr-o prima faza adultii sa constientizeze faptul ca sunt captivi propriilor mituri, ca mai apoi sa nu se lase prada sentimentelor negative. Pentru asta e suficient daca isi pastreaza calmul, vorbesc pe un ton jos cu o voce inceata, pentru a-l determina pe copilas chiar sa se opreasca din plans pentru a asculta ce zic parintii.

Daca mai stii astfel de mituri, impartaseste-le comentand la acest articol.

4 comments:

Mircy said...

Daca e al saptelea articol, de ce se cheama "Tati zice VIII"?

Nobine said...

Am corectat! Merci de atentionare, Mircy!

Anonymous said...

Foarte corect, e bine ca iti dai seama de asta - copiii nu sunt adulti ! Din ce am vazut, destul de multi parinti se manifesta ca si cum copilul ar fi adult in miniatura, uitand la randul lor ca si ei au fost copii. Mai auzi expresii de genul << lasa, ca eu nu facem asa cand eram mic !>>, iar asta ma enerveaza la culme !!! Numai faptul ca, pentru a deveni adult trebuie sa treaca, hai sa zicem 18 ani, spune multe, iar multi parinti, mai ales cei trecuti de 40-45 de ani (dar cu copii de 1-2 ani) au impresia ca ei judecau si la 15 sau 18 ani tot ca la 45...avand tendinta sa imprime copilului acelasi comportament.
In primul rand, e pacat, pantru ca copilaria nu se mai intoarce si mi se pare un egoism imens sa-i interzici copilului aceata perioada dar pentru ca tu ai uitat ca ai fost copil. Poate ca ti-ai dat seama ca acei parinti care sunt mai tineri sunt mai intelegatori siu mai indulgenti cu copiii si se joaca mai mult cu ei. Eu cred ca asta e din cauza ca fiind mai tineri, se pot cobori intr-un fel la mintea copilului. Si aici voiam sa ajung: mi se pare ESENTIAL ca, pentru o legatura buna cu copilul, sa fii in stare, ca parinte sa te cobori la mintea lui. Siguri, in functie de varsta copulului. Doar n-o sa te apuci sa te scalambai la el cand are 14 ani :-))) Multi parinti 'seriosi' se uita chioras la alti parinti ca se joaca cu masinute sau papusi cu copiii, ca se fac ca rad din toata inima la o gluma spusa de copil (pentru a-l face sa se simta mandru de el), sau ca incerca intelegatori sa-l faca sa se duca la culcare :-) TREBUIE sa intri in lumea lor, caci daca ei nu sunt in stare inca sa inteleaga lumea noastra, ei bine, noi, ca adulti, PUTEM intelege lumea lor. Si nici macar nu e greu sau nasol. Asta e ! Bafta !

Nobine said...

In primul rand iti multumesc pentru rabdarea de a asterne asa de multe ganduri ca si comentariu. Mai apoi, vreau sa iti zic ca sunt intrutotul de acord cu faptul ca e bine ca parintii sa fie tineri si apropiati de copii. Iar daca nu sunt tineri ca si varsta, ei pot fi tineri ca si suflet si sa aiba capacitatea de a se cobori la mintea copilului (asa cum spuneai tu). Pe mine in general nu m-a afectat ceea ce gandeau cei din jur, prin urmare cu atat mai mult ma voi lasa influentat de "opinia publica" atunci cand ma voi manifesta "copilareste", dar pe placul piticului meu. Plus ca sa nu uitam ca aceste manifestari sunt mai apropiate de ceea ce ar trebui sa reprezinte o traire adevarata, in care sa iti arati emotiile si opiniile.