Thursday, April 23, 2009

Viata fara copii

Azi am sa fac un exercitiu de imaginatie, in care voi raspunde la intrebarea: cum ar fi viata mea daca Matei nu ar fi aparut pe lume?Ma trezesc in fiecare dimineata fara sa vad chipul de ingeras somnoros al unui pitic. Ma imbrac sa merg la servici fara sa am un spectator fidel atunci cand ma barbieresc si fara sa am cui sa ii pun un pic de spuma de ras pe nasuc sau sa pretind ca il dau cu deodorant. Am doar un pupic de primit si unul de dat: lui Catrinel.

La servici sunt lipsit de mandria mea de tatic de baietel si sunt insensibil la discutiile despre copii ale colegilor. Pe birou nu sunt lipite poze cu Mateiasul, iar rama foto digitala primita de la colegi nu exista. Plec de la servici fara sa am in minte imaginea piticului lipit de usa in asteptarea taticului care sa il scoata afara la o plimbare cu masina sau la o distractie in parcurile din cartier.

Timpul liber din fiecare dupamasa mi-l petrec la televizor, jucandu-ma pe calculator sau citind o carte in care subiectul este diametral opus de cel al cresterii copilului. Povestile cu Catrinel se invart in jurul subiectelor contemporane, crizei economice, planurilor de vacanta si intrebarii oare cum va fi atunci cand vom avea copii? Convorbirile telefonice cu parintii sunt mult mai rare si nu au ca subiecte ce trasnai a mai facut piticul, cati dinti i-au iesit sau ce jucarie noua a descoperit.

Seara ma pun in pat si ma gandesc ca am 29 de ani si inca nu am copii. Adorm cu gandul ca imi traiesc tineretea ca un adolescent, fara responsabilitati prea mari, si cred ca aceasta „libertate” este preferabila zambetului unui copil, a bucuriei ca azi Matei a invatat ceva nou. Adorm linistit si nu stiu ce pierd.

8 comments:

calinvd said...

Pot sa continui?
Ma ghemuiesc in patul meu gol si incerc sa-mi impac mintea mea de ignorant cu nimicurile traite de peste zi. Cu gandul ca parintii mei ma vor privi dezamagiti spunandu-mi, aproape de fiecare data cand vine vorba, ca nu vor apuca sa-si tina in brate nepotii. Si eu neputincios justificandu-ma, aratand cu degetul statisticile despre cuplurile divortate. Toate astea ca inca n-am intalnit pe cea a carei bucurie e mai importanta decat orice alta placere a mea.
Calin, tizul tau, fara copii...

Nobine said...

Multumesc de comentariu, Calin. Sinceritatea ta este de admirat; ea da multa greutate articolului pe care l-am scris. Sunt convins ca o vei gasi pe aceea a carei bucurie sa fie mai importanta decat placerile tale. Asta si numai din faptul ca alegi sa iti petreci timpul citind si comentand un blog de tatic.

Jetix said...

din pacate la noi nu e un exercitiu de imaginatie :(
imi place foarte mult cum scrii, cat suflet pui in fiecare cuvant si imi dau seama
ca ma gandesc tot mai des de golul asta imens pe care il avem...

Nobine said...

Jetix, in teorie e simplu sa umpli acest gol. Nu stiu ce va retine pe voi, dar va doresc mult succes.

Ma simt flatat ca iti place cum scriu si ma bucur ca te numeri printre citiorii acestui jurnal.

Dilimache said...

Citind ce spun Calin si Jetix (carora le doresc cel putin atata bucurie cata simtim noi) mi se face rusine de gandurile pe care le am uneori referitor la cat e de greu sa cresti copii... Indiscutabil nu ma pot gandi la o viata fara ei si incerc sa sper ca toate greutatile sunt efemere si se vor cerne odata cu anii. Iar ceea ce va ramane este adevarata comoara din sufletul de parinte, pe care n-o poate inlocui nimic.
Ai scris frumos, mi-au dat lacrimile, sa fiti sanatosi!!!

Nobine said...

Asa e, Dilimache, toate greutatile astea sunt efemere, dar ele de fapt reprezinta condimentele unei vieti binecuvantate cu prezenta unui copilas sanatos prin preajma. Sufletul meu a crescut foarte mult odata cu venirea lui Matei, deoarece el este o comoara neincapatoare.

Jetix said...

Ce ne retine? mai degraba ce ma retine...chiar sincer nu stiu.
La noi nu e vb. de statistica divorturilor - cel putin nu cred :) - insa m-am gasit adesea dand cele mai "tampite explicatii" (altfel nu pot le pot spune). Imi doresc (ne dorim) foarte mult un copil...si cred, ca si e momentul...la cei 28 de ani ai mei si 33 ai lui...dar nu ma inteleg adesea; explicatia cea mai "normala" sa zic asa, e ca imi e teama ca nu am sa ma descurc.
Presupun ca sunt genul care asteapta sa se intample...si sper sa se intampla cat mai curand; uite cum realizez ca ma contrazic singura...
Si DA citesc cu mare placere povestea voastra...

Nobine said...

Jetix, cred ca acolo in adancul sufletului stii ce te retine, si nu ma astept sa impartasesti acest lucru cu noi pe blog. Probabil ca nu e vorba de statistica divorturilor. Cat despre faptul ca nu te vei descurca nici nu imi pun problema. Pe langa faptul ca te cunosc, mai stiu ca multe lucruri vin firesc de la mama natura. Iar pentru cele care nu vin, exista carti, internet si de ce nu chiar bloguri care te pot ajuta sa nu te simti singura in aceasta incredibila aventura si sa treceti peste toate momentele grele pe care ni le rezerva statutul de parinte. Parerea mea este ca in aceasta situatie, ca de fapt in majoritatea situatiilor, cea mai rea decizie este sa nu iei nici o decizie.