Thursday, October 29, 2009

Mancare sanatoasa pentru copilul meu

Zilele trecute eram la Cora cu Matei si cumparam maruntisuri zilnice precum lapte, paine, apa, oua. Acest gen de activitate este in partea superioara a listei de prioritati a lui Matei, asa ca totul decurgea normal.

Toate bune si frumoase. La raionul de oua, tocmai deschideam o caserola de 10 bucati ca sa ma asigur ca nu sunt oua sparte, cand o doamna la vreo 55-60 de ani, m-a abordat. Vazand ca sunt impreuna cu un copilas (Matei), mi-a spus ca e important ca oule pe care le mancam noi, si mai ales cei mici, sa fie de la gainin crescute la sol, si nu de la gaini crescute in cutii de 30 cm pe 20 cm. Eu unul nici nu stiam ca exista aceasta diferenta in modul de crestere a bietelor animale. Ba mai mult, cele crescute in cutii, acolo isi traiesc toata viata, primesc hormoni de crestere si chiar si hormoni anti-stres (de care cred si eu ca au nevoie ca sa traiasca in niste cutii).

Toata discutia aceasta mi-a dat de gandit, in sensul ca devin tot mai constient de faptul ca stiu foarte putine lucruri in ceea ce priveste alegerea alimentelor "sanatoase" de pe rafturile supermarketurilor. Tot doamna respectiva mi-a spus sa iau doar carne de pui care are pe eticheta F2000 sau E2000 (nu mi stiu exact). Azi am fost din nou in Cora si am intrebat daca au carne de gaini crescute la sol, iar doamna ne-a raspuns ca nu au asa ceva, mai ales pentru ca aceasta carne este mult mai scumpa.

Apare intrebarea ce stim cu adevarat si ce nu? Noi zicem ca le oferim micutilor nostri mancare sanatoasa, gatita in casa, fara sare, fara condimente, fara zahar. Totul este natural. Ei bine, se pare ca ceea ce gasim pe rafturile marilor magazine nu sunt prea organice. Am ajuns si noi sa fim exact ca si strainii, adica sa mancam multe alimente artificiale si pline de E-uri si prostii.

Daca sunt persoane care stiu mai multe despre ceea ce inseamna o alimentatie sanatoasa, ii rog sa ne transmita acest lucru. Suntem ceea ce mancam, asa ca ar fi bine sa ne asiguram ca merele de la bunica nu sunt de fapt mere din Italia, tratate cu zeci de substante care ajung in stomacelele noastre si ale copiilor nostri.

Wednesday, October 28, 2009

Mezinul David

Cine este Daidu?

Daidu este fratele mai mic. Parintii obisnuiesc sa il alinte Davidut, de unde si Matei il striga Daidu. Daca cei David nu se afla in apropierea lui Matei, ne trezim cu un: "Unde este Daidu meu?"


David isi face datoria de mezin si creste pe zi ce trece, in timp ce noi suntem prinsi cu servici, joaca cu Matei, treburile casnice. El este insa un scump care rade atunci cand ne vede, stie sa ne rasplateasca in gangurituri atunci cand ne jucam cu el, il mangaiem pe manute si pe picioruse.


Prietenii din jurul nostru sunt aproape in unanimitate de acord ca David stie sa stea si sa creasca fara sa isi faca simtita prezenta prea tare. El este un bebelus care nu plange, decat atunci cand ii este foame, il doare burtica sau s-a plictisit prea tare sa stea singur. Cred ca putina lume ne crede atunci cand ne laudam in stanga si in drepta cu faptul ca David doarme toata noaptea, de la 9 seara pana la 7 sau chiar 8 dimineata.


Este excelent sa ai doi copii. Emotional nu exista limite pentru cat de mult ii poti iubi. Deocamdata in familie suntem oarecum impartiti pe doua cupluri: Mami si David, Tati si Matei. E o perioada excelenta in care e foarte placut sa fii alaturi de micuti. Probabil ca atunci cand ei vor avea vreo 10 ani, vor prefera sa vin tarziu acasa ca sa poata sa faca ceea ce vor ei. Pana atunci insa, micutii tanjesc dupa atentia noastra, iar eu tanjesc dupa timpul pe care il petrec cu ei.

Sunday, October 25, 2009

Toamna e frumoasa

Vara a trecut si ne amintim cu placere de faptul ca ne prindea ora 10 seara prin parculet, surprinsi fiind de faptul ca este asa de tarziu si totusi lumina. Dupa acest sfarsit de saptamana, avand in vedere ca am si dat ceasul o ora inapoi, parca suntem si mai nostalgici dupa vremurile insorite si vegetatia inverzita.

Cu toate acestea, timpul curge peste noi si atata vreme cat locuim in aceasta zona a lumii, trebuie sa trecem prin fiecare anotimp in parte, asa cum a fost lasat el de Dumnezeu. In aceste conditii, nu ne ramane decat sa ne bucuram de partile bune ale fiecarei perioade. In loc sa ne plangem de mila ca vin toamna si iarna peste noi, iesim in intampinarea lor si cautam sa le descoperim farmecul.

Vremea buna din acest sfarsit de saptamana ne-a ajutat tare mult sa resimtim bucuriile toamnei. Altfel spus, castane prajite, dovleac copt, struguri, nuci, frunze de toate culorile, soare care mangaie si nu arde. Am fost la tara si ne-am bucurat de timpul cald si de faptul ca ne-am putut tranti in iarba, scaldati in soare si nederanjati de gazele care deja s-au pus pe hibernat. Am alergat in maneca scurta si am adunat frunze.

Thursday, October 22, 2009

9 luni frumoase

Acesta este un guestpost pe care l-am publicat pe Ziarul Copiilor.

Imi aduc aminte cu placere perioada in care sotia mea era gravida. Pentru cei care se intreaba de ce a decis Dumnezeu ca perioada de gestatie la oameni sa dureze noua luni, eu am raspunsul. Atata le ia barbatilor sa se acomodeze cu ideea ca vor avea un copilas.

De fapt, intr-o prima faza eu am reusit sa ma obisnuiesc cu ideea ca sotia mea este gravida. Nu concepeam ce urma sa se intample, ce inseamna de fapt sa fii o familie care sa graviteze in jurul copilasului. Stiam doar ca undeva, spre sfarsitul verii , urma sa aiba loc nasterea. Aceeasi senzatie pe care o incearca si studentul cand isi zice ca mai sunt doua saptamani pana la examen si se amageste ca mai este suficient timp sa invete. Fara sa iti dai seama, timpul trece mai repede decat te astepti.

Senzatia de viitor tatic este excelenta. Odata ce am inteles ca oscilatiile emotionale nu sunt din cauza mea, lucrurile au devenit mult mai usoare. Greu a fost sa ma obisnuiesc cu faptul ca cel mai neinsemnat gest (in mintea mea), poate declansa un plans scurt si intens in graviduta de langa mine.Se zice ca mai mult de 60% din barbati manifesta simptome similare cu partenerele lor gravide, unii ajungand chiar si la greturi si varsaturi. La mine a fost cazul intr-o singura directie: am inceput sa mananc si eu ca si Flamanzila din Harap Alb. In cateva luni am reusit sa iau la bord vreo 5 kile care imi sporeau greutatea de cap de familie. Burta mea tinea ritmul de crestere al burtii ei. Pana cand la un moment dat am zis Stop! si am apelat la o mini-cura de slabire.

Treptat m-am obinuit si cu faptul ca noile dimensiuni ale sotiei mele o faceau sa se „bata” de mobilele de prin casa. Totodata acest moment a marcat si faptul ca de-acum puteam sa ne folosim de burta ei ca de un voucher pentru a scurcircuita coada de la supermarket, de a intra primii la doctor, sau chiar de a convinge o functionara publica sa ne faca un serviciu la o ora si douazeci de minute de la inchiderea programului cu publicul.

Mai greu mi-a fost sa tin piept dorintelor viitoarei mamici de a-si face cuibul. Asa-zisul „nesting” era motivul pentru care spre sfarsitul celor 9 luni mutam mobile prin casa, rearanjam lucrurile pe rafturi si am vopsit camera lui Matei cu Snoopy.

Cele 9 luni sunt o perioada frumoasa. Trebuie doar ca taticul sa accepte faptul ca mami trece prin niste schimbari fizice, emotionale, hormonale foarte mari. El nu va reusi sa le inteleaga, pentru ca fizic suntem construiti diferit de la natura. Tati trebuie sa fie alaturi de mamica, sa ii faca masaj la picioare, sa o mangaie cand ea se supara din nimic si sa o menajeze de la tot ce inseamna munca fizica, ridicat de sacose, etc. Se spune ca cele 9 luni petrecute in burtica sunt foarte importante pentru dezvoltarea ulterioara a copilului. Tocmai de aceea mami trebuie sa fie fericita, zambareata si linistita, asa ca eu am ferit-o inclusiv de imagini violente, filme agresive, stiri deprimante.

Wednesday, October 21, 2009

Valoarea banilor si a timpului nostru

Intr-una din diminetile acestea Matei gaseste pe masa din bucatarie 4 monede de cate 10 bani. Adica 40 de bani (surprinzator, nu?). Zambind gales spre mine, care oricum ma topesc dupa el, mi-a spus: "Tata bani. Apte duce". In traducere directa, Lapte aduce. I-am adresat un "bine tati", zambind si eu de cat de bun negociator ar fi Matei in fata tejghelei. Ar fi suficient sa traga un zambet de-al lui si sa dea un fal-fal din genele-i lungi si ondulate (mostenite de la mine, bineinteles).

M-a distrat un pic modul in care micutul meu percepe valoarea banilor. Probabil ca el este mai aproape de realitate decat sunt eu acum. Ne-am obisnuit asa de tare sa evaluam totul in bani, incat cred ca in creierul nostru s-a "dezvoltat" un centru care transforma totul in bani. Poate ca sunt eu mai mercantil (sigur sunt), dar parca statul la coada presupune un cost, inclusiv somnul costa in ziua de azi. Ne-am incrancenat cu totii sa fugim dupa un stil de viata si niste bani care sa ne asigure ceea ce suntem lasati sa credem ca meritam: apartament cu 4 camere sau casa, vacanta in Austria si masina. Alergam toti ca niste bezmetici si luptam unul cu altul pentru a avea acces la toate cele pe care le presupune viata in secolul tehnologiei. Si pentru ca alergam in fiecare zi, nimeni nu sta, ritmul devine tot mai accelerat, iar distanta fata de tihna vietii este tot mai mare si mai mare.

As prefera sa pot vedea lucrurile ca un copil de doi ani: mai simple si mai frumoase. Banii sunt o conventie, iar valoarea pe care le-o atribuim este si ea o conventie. Asa ca nu l-am contrazis pe Matei. Conventia mea cu el este ca putem sa cumparam lapte cu 40 de bani.

Trei crai...din Cluj



Miercurea fara cuvinte...

Monday, October 19, 2009

Semne de buna purtare

Acum ca toamna s-a instalat in toata puterea cuvantului, m-am apucat sa "rasfoiesc" pozele unei veri frumoase petrecute alaturi de Matei. Vara lui 2009 este si vara in care s-a nascut David.

Asa se face ca am gasit o poza in care am imortalizat semnele de buna purtare ale lui Matei. Ca un baietel adevarat, toata vara el a avut genunchii capsati de la aventuroasele jocuri in care s-a avantat.


In fiecare seara la baita stia sa imi arate ce "bube" are si pe fiecare unde a obtinut-o. Una a capatat-o cand a calcat pe castana si a cazut, alta in curte la bunici, alta din parculet si asa mai departe.
A cazut de multe ori. De fiecare data noi l-am incurajat sa se ridice singur, sa alerge mai departe sa se joace. In majoritatea situatiilor Matei incepea sa planga pentru ca se speria de situatia in sine si ca i-a fugit pamantul de sub picioare, decat de lovitura propriuzisa. Totodata, orice durere disparea in momentul in care Matei primea pupicul tamaduitor, care putea veni fie de la mama, fie de la tata.

Thursday, October 15, 2009

Imi dai si mie?

De foarte multe ori am observat un anumit cliseu la majoritatea celor care interactioneaza cu copiii. Este vorba despre intrebarea: Imi dai si mie?

Sa dau un exemplu. Copilul mananca linistit un biscuite pe care tocmai i l-am dat. Il rontaie si il molfaie in stilul lui caracteristic, care noua ne este foarte drag. Il admiram cum ii sar in toate partile firmiturile din gura. Ne intalnim cu o vecina mai in varsta care se arata a fi topita dupa Mateiasul nostru. Ne salutam si ea se lanseaza intr-o discutie cu juniorul. Ce faci in sus, ce faci in jos. Dupa care apare universalul: Ce mananci acolo? Imi dai si mie?

Nu stiu daca este bine sau rau, e doar o constatare a cat de universala este aceasta intrebare. Ea poate veni de la vecina fictiva de mai sus, de la alti parinti din parculet, cunoscuti cu care ne intalnim intamplator pe strada. Sunt curios ce ii determina pe toti acestia sa adreseze aceeasi intrebare. Cum ar fi ca eu sa fiu cel care rontaie biscuitul respectiv? M-ar mai intreba si pe mine Imi dai si mie? Ar fi foarte ciudat. Sau sa fiu la volan si sa imi spuna: Ce Dacie frumoasta ai! Imi dai si mie sa ma joc cu ea? Din nou, ciudat.

Eu nu adresez aceasta intrebare copilasilor cu care ma intalnesc. Nu ma intereseaza gradul lor de altruism. In schimb am observat ca imi place sa fac conversatie cu ei si pe cei care merg la gradinita sa ii intreb daca le place de cineva. Poate ca si parintii lor se gandesc ca intrebarea mea este bizara.

Wednesday, October 14, 2009

Cum am aflat ca voi fi tatic

Acesta este un guestpost pe care l-am publicat pe Ziarul Copiilor.

Nu voi uita niciodata seara in care am aflat ca voi fi tatic! A fost seara in care Zana Buna ne-a spus ca de fapt „colica biliara” este greata data de sarcina. Ma rog, asta daca putem numi Testul Barza ca fiind Zana Buna.

Eu niciodata nu am trecut prin acest test. De fapt l-am dat de doua ori si de fiecare data l-am picat cu brio. Adica de fiecare data sotioara era insarcinata.

Seara friguroasa de ianuarie. Cuplul format din eu si ea ajunge acasa de la servici. Parca nimic nu parea sa prevesteasca Roller-Coaster-ul pe care urma sa se dea inimioara mea, la vremea aceea veche de 27 de ani.

M-am trantit intr-un fotoliu si am inceput sa ma uit pentru a nu stiu cata oara la un episod din „Friends”. Nu imi aduc aminte daca aveam un pahar de bere in mana, si poate ca e mai bine asa, pentru ca daca as fi avut s-ar fi facut tandari in momentul in care am auzit din baie: „O sa avem un copil!”

Dupa ce am ramas un pic tintuit locului, m-am dus la baie, unde m-au intampinat cele doua liniute care imi zambeau sfidator, ca si cum in ironia lor ar fi stiut cat de superba este viata care ma asteapta. Nu prea am percutat eu ca testul a iesit pozitiv iar cronometrul se pornise ireversibil. Dar oricum am fost mai cerebral incat sa nu raspund afirmativ la indemnul: „Du-te si mai cumpara un test!” Nu merita osteneala. Testul era clar si nu mintea. Doar ca eu parca nu procesam informatia. Nu a fost nici prea placut atunci cand am inceput sa ma ciupesc, asteptand sa ma trezesc din vis.Abia a doua zi la servici am reusit sa imi dau seama ce mi se intampla. Telefonul pe care l-am primit m-a anuntat ca in burtica avem un piticut de cateva saptamani. Nu e de mirare ca in ziua aceea, in timp ce sefa tipa la mine, cuvintele treceau pe langa urechile mele care nu auzeau altceva decat „avem un pitic”.

Seara telenovelica si zilele care au urmat au fost cu atat mai savuroase cu cat noi nu planuiam aceasta minune. Ne-am autoproclamat cuplu modern care asteapta sa se realizeze in cariera inainte de a face acest mare salt al vietii. Parintii nostri isi luasera adio de la speranta ca pe termen scurt sa aiba grija de nepoti. Ceea ce nu ne-am dat seama era faptul ca eram pregatiti din toate punctele de vedere pentru ceea ce avea sa ni se intample. Doar ca eram victimelei capcanei in care cad majoritatea cuplurilor: asteptam sa se intample ceva pentru a ne „apuca” de copii.

Tocmai m-am trezit ...



Miercurea fara cuvinte...

Sunday, October 11, 2009

Cresc baietii, cresc!



La incepul de octombrie ne uitam la pozele cu zmeii nostri Matei si David si nu ne vine sa credem ce baietei mari si frumosi avem. Plus ca sunt foarte frumosi. Toamna se numara bobocii. Noi avem doi bobocei scumpi si dragi.

Thursday, October 8, 2009

Parintii au memorie scurta

Lui Matei ii place foarte mult sa se priveasca in poze in albume, pe calculator, sau pe telefon. Foarte mult ii place sa priveasca filmarile cu el. Asa ca ajung foarte des in situatia de a privi pe dvd filmulete inca de cand Matei era bebe.

Vazandu-l acum cat de marisor este la cei doi ani ai lui, imi dau seama ca am uitat multe care s-au intamplat pana ca el sa ajunga la aceasta varsta. Noroc cu tehnologia care ne permite sa ne uitam in urma in timp si sa ne aducem aminte cu placere de momentele trecute.

Asa ca am concluzionat ca memoria de parinte este destul de scurta. Tii minte etapele mari in general, tii minte evenimente notabile precum o raceala mai zdravana, o cazatura, cum a inceput sa mearga, primele cuvinte sau cum a reactionat cand l-a vazut pe Mos Craciun. Dar uiti anumite sunete-cuvinte pe care le scotea, uiti ca era mai grasut sau mai slabut, cum ii statea parul, cum mirosea a lapte, cum plangea sau cum dormea. Asa ca nu e de mirare ca majoritatea parintilor atunci cand ajung sa aiba copii mari, spun ca ei au fost cuminti cand au fost mici. Isi mai aduc aminte ca ai spart vaza cea mare de cristal, dar nu isi aduc aminte cat de des plangeai, cum trageai matza de coada sau cum ai pictat peretii cu bulion. Memoria selectiva isi face datoria si in aceasta situatie si poate ca este mai bine asa.

Nu ne ramane de facut decat sa pozam si sa filmam cat mai mult, ca sa avem la ce ne uita plangand atunci cand pensionari fiind vom dori sa retraim momentele minunate ale vietii.

Wednesday, October 7, 2009

Timpul trece mai repede cand vine al doilea copil

Trecerea timpului este o chestie de perceptie a fiecaruia. Acest lucru il arata si studiile, dar il simtim si fiecare dintre noi pe pielea noastra.

La venirea primului copil, ochii familiei stau pe boboloata plina de viata, urmarind fiecare respiratie, fiecare gest, fiecare sunet. Progresele sunt clar marcate, tot arborele genealogic stie fiecare gram in plus sau in minus pe care il are copilul.

Urmarirea evolutiei celui de-al doilea este parca diferita. Nu vreau sa spun ca nu beneficiaza de aceiasi ochi care se holbeaza plini de dragoste la cum creste bebe. Vreau sa spun ca in timp ce ne jucam cu cel mare, in timp cei ii facem baita lui cel mare, cel mic creste acolo undeva pe fundal, facandu-si datoria de a se dezvolta cu fiecare somn profund, cu fiecare suta de grame de lapte.

Copiii sunt diferiti si cresc in ritmuri diferite. Dragostea cu care noi ii inconjuram este nelimitata, asa ca nu trebuie sa ne impartim inima in doua. Ea si-a dublat capacitatea de a iubi de la primul tipat al celui de-al doilea copilas. Daca nu chiar de dinainte, de pe vremea cand statea in burtica. Sau poate ca dintotdeauna.

Timpul trece repede si viata mea la fel. Dar faptul ca toate se intampla asa de repede reprezinta semnul faptului ca am o viata excelenta, de care ma bucur nespus. Daca aveam o viata plictisitoare, sigur mi se parea ca ea trece greu. Macar asa trece repede si fain.

Monday, October 5, 2009

Lupta biotica

Lupta biotica este lupta pe care am pornit-o impotriva antibioticelor.

Acum doua saptamani Matei a avut simptomele clasice de raceala, asa cum au majoritatea copilasilor in perioada aceasta a anului. Trecerea de la vara la toamna se pare ca se face cu guturaiuri, raceli mai mici sau mai mari.

Noi, stresati de bronsiolita de anul trecut, am actionat destul de repede. Am evitat insa medicamentele. I-am dat laptele cu miere, i-am facut aerosoli, i-am curatat in permanenta nasul cu batistuta bebelusului. Am incercat sa ii dam remedii homeopate, dar micutul a refuzat orice tip de medicament. Asa ca am actionat in continuare cu sucuri din mere si morcovi si cu compot de merisoare rosii, fara zahar.

Se pare, insa, ca a facut o reactie alergica la mierea de salcam pe care i-o dadeam. Asa ca ne-am trezit intr-o dimineata ca face niste bube ca niste piscaturi mari de tantar pe genunchi si pe spatele picioarelor. Catrinel l-a dus pe Matei la contagioase, unde au constatat ca are ceva infectie, rosu in gat, asa ca i-au administrat o reteta de pici pe spate: prednison si niste antibiotice tari, numai bune sa il faca knock out pe baietel.

Am simtit cum ne cuprinde disperarea. Nu ne venea sa ii varam pe gat afurisitele de medicamente; ne si imaginam cum isi va provoca greata pentru a da afara ce incercam noi sa ii infundam in gura. Dupa cateva ore in care am amanat sa ii dam pastilele, pe fondul faptului ca in nici un moment nu a avut febra (semn de infectie), am luat decizia sa continuam cu leacurile noastre babesti, in care ceaiul de ceapa impotriva tusei este la loc de cinste.

Culmea este ca dupa ce am decis sa nu ii dam reteta pe care am primit-o, parca Matei a inceput sa fie din ce in ce mai bine. Te pomenesti ca ne-am fi bucurat ca tratamentul cel barbar recomandat la infectioase si-ar fi facut efectul. Noroc ca nu i l-am administrat!

La zece zile de la incident, manzutul nostru nu are nimic, in tot acest timp a fost zburdalnic si cu pofta de mancare. La un moment dat ne-am speriat pentru ca la numai 2 luni, David a avut o zi in care a stranutat foarte mult, iar seara i-a curs nasul. Se pare insa ca laptele matern a avut un cuvant de spus, pentru ca in afara de aceste episoade nu a mai avut alte simptome.

Suntem fericiti ca am renuntat la calea antibioticelor si am luat-o pe cea care, pe termen lung, inseamna calirea organismului si intarirea lui in fata microbilor. Poate ca astfel de raceli trec acum mai greu decat daca ii sunt administrate doze de soc din te miri ce medicament. Ideea este ca raceala trebuie atacata treptat, iar administrarea de medicamente sa se faca gradual, doar daca nu se gasesc alte solutii. Pentru noi, cel putin de data aceasta, a functionat.

Multa sanatate!

Sunday, October 4, 2009

Un an de jurnal

Un an de Jurnal de Tatic! In 29 Septembrie, blogul meu a implinit un an.

Matei a crescut, iar eu am crescut alaturi de el. Intre timp a venit si David pe lume, iar familia noastra a devenit o sfera plina de bucurie. Orele de varf sunt undeva seara, cand impreuna cu mami fugim ca niste titireze sa facem baita, lapte, citit povesti de noapte buna. Abia dupa ce se domoleste tornada si baieteii nostri pasesc in lumea viselor, gasesc un pic de timp sa intru pe internet si sa trimit in cyber-space gandurile si sentimentele mele.

Numarul destul de mare de cititori m-a ajutat sa fiu consecvent in a scrie, pentru ca stiu ca acolo undeva, exista cineva care se bucura alaturi de mine de minunile din viata mea.

Simt ca in viitorul apropiat voi ajunge la un punct de rascruce cu jurnalul online. Vom vedea ce ne rezerva viitorul.