Wednesday, October 14, 2009

Cum am aflat ca voi fi tatic

Acesta este un guestpost pe care l-am publicat pe Ziarul Copiilor.

Nu voi uita niciodata seara in care am aflat ca voi fi tatic! A fost seara in care Zana Buna ne-a spus ca de fapt „colica biliara” este greata data de sarcina. Ma rog, asta daca putem numi Testul Barza ca fiind Zana Buna.

Eu niciodata nu am trecut prin acest test. De fapt l-am dat de doua ori si de fiecare data l-am picat cu brio. Adica de fiecare data sotioara era insarcinata.

Seara friguroasa de ianuarie. Cuplul format din eu si ea ajunge acasa de la servici. Parca nimic nu parea sa prevesteasca Roller-Coaster-ul pe care urma sa se dea inimioara mea, la vremea aceea veche de 27 de ani.

M-am trantit intr-un fotoliu si am inceput sa ma uit pentru a nu stiu cata oara la un episod din „Friends”. Nu imi aduc aminte daca aveam un pahar de bere in mana, si poate ca e mai bine asa, pentru ca daca as fi avut s-ar fi facut tandari in momentul in care am auzit din baie: „O sa avem un copil!”

Dupa ce am ramas un pic tintuit locului, m-am dus la baie, unde m-au intampinat cele doua liniute care imi zambeau sfidator, ca si cum in ironia lor ar fi stiut cat de superba este viata care ma asteapta. Nu prea am percutat eu ca testul a iesit pozitiv iar cronometrul se pornise ireversibil. Dar oricum am fost mai cerebral incat sa nu raspund afirmativ la indemnul: „Du-te si mai cumpara un test!” Nu merita osteneala. Testul era clar si nu mintea. Doar ca eu parca nu procesam informatia. Nu a fost nici prea placut atunci cand am inceput sa ma ciupesc, asteptand sa ma trezesc din vis.Abia a doua zi la servici am reusit sa imi dau seama ce mi se intampla. Telefonul pe care l-am primit m-a anuntat ca in burtica avem un piticut de cateva saptamani. Nu e de mirare ca in ziua aceea, in timp ce sefa tipa la mine, cuvintele treceau pe langa urechile mele care nu auzeau altceva decat „avem un pitic”.

Seara telenovelica si zilele care au urmat au fost cu atat mai savuroase cu cat noi nu planuiam aceasta minune. Ne-am autoproclamat cuplu modern care asteapta sa se realizeze in cariera inainte de a face acest mare salt al vietii. Parintii nostri isi luasera adio de la speranta ca pe termen scurt sa aiba grija de nepoti. Ceea ce nu ne-am dat seama era faptul ca eram pregatiti din toate punctele de vedere pentru ceea ce avea sa ni se intample. Doar ca eram victimelei capcanei in care cad majoritatea cuplurilor: asteptam sa se intample ceva pentru a ne „apuca” de copii.

4 comments:

Laura said...

Noi banuiam ca o sa fiti parinti buni si ca "se va intampla" mai repede decat credeati voi. Se simtea asta si din disponibilitatea de a petrece timp cu Irinuca sau din atentia pe care i-ati acordat-o. Numai bine ca s-a intamplat, ati reusit sa va perpetuati fericirea si e amuzant si frumos sa va vedem asa, patru zambareti :) (zic un pic innciudata ca inca nu l-am cunoscut pe David, dar sper sa ajungem prin Cj la inceputul lui noiembrie). Salutari!

DiliMache said...

Ce.frumos.e.sa-ti.amintesti.clipele.astea,
.si.avem.mereu.senzatia.ca.parc-au.fost.ieri!

Manu said...

Da... imi amintesc foate bine de luna ianuarie 2007; si eu o proaspata mamica pe atunci... dar nu uitati ca Luca stia de Matei; cat de mult ii placea sa stea langa Catrinel, tii minte?

Nobine said...

@Laura: va asteptam cu drag la Cluj. Sa vezi ce mari sunt baietii...