Sunday, November 29, 2009

Bebe aduce schimbari

Acesta este un guestpost pe care l-am publicat pe Ziarul Copiilor.
Ţin minte că au început să vină prietenii pe la noi să îl vada pe noul venit. Întâmplarea a făcut ca noi să fim primii părinţi din gaşca noastră de prieteni. Pentru toţi, micuţa fiinţă care a venit în viaţa noasră era o noutate, dar în acelaşi timp o sperietoare. Toţi vedeau în spatele lui bebe momentul în care îţi iei adio de la viaţa liberă de cuplu fără responsabilităţi şi intri în era celor care ajung să bage paracetamol în fundicul copilaşilor. Cred că cea mai mare teroare este plânsul care te face să ieşi din zona de confort şi să te apuci să îl legeni pe dodoloţ, să îl pui pe maşina de spălat pe programul de stoarcere, să îl încălzeşti cu foen-ul pe burtică, sau să te porneşti în miez de noapte cu maşina, sperând că zgomotul înfundat al motorului şi legănatul îl vor adormi pe bebe.

Am văzut pe faţa prietenilor noştri mirarea în faţa faptului că bebe era foarte mic. Am văzut totodată că nu au nici cea mai vagă idee în legătură cu ceea ce simţim noi ca şi părinţi, prin ce experienţe trecem. Ba mai mult, parcă îi şoca ideea că şi ei s-au maturizat suficient de tare încât au ajuns în faţa momentului în care copiii devin ceva firesc. Nu mai eram aceeaşi gaşcă de oameni care au petrecut împreună Craciunuri si Revelioane şi chefuiau cu ocazia celui mai neînsemnat prilej. Acum eram un grup de adulţi care aveam în mjlocul nostru un simbol al generaţiei care vine.

Schimbările ce aveau să vină erau tot mai mari. Cu toate acestea, ele vin treptat, iar noi, părinţii avem o capacitate mare de a ne adapta la toate pe care ni le aduce în viaţă doamna barză. Trăim cu impresia că putem ţine piept acestor schimbări, dar până la urmă capitulăm şi costumul de părinte ne vine din ce în ce mai bine. Zâmbim în oglindă, ne punem în portmoneu o poză cu copilul nostru şi suntem mândri atunci când avem ocazia să ne lăudăm cu ce face juniorul.

Friday, November 27, 2009

Sa stea timpul in loc!

Ti s-a intamplat vreodata sa iti doresti ca timpul sa stea in loc? Adica sa fii asa de multumit cu conjunctura actuala, incat sa speri ca acest sentiment ar putea sa tina pe vecie?

Mie mi s-a intamplat. Chiar de multe ori. De multe ori mi-am spus ca as dori ca ceea ce traiesc la un moment dat sa tina la nesfarsit. Cu cat ai de mai multe ori in viata ocazia sa iti zici ca ti-ai dori ca timpul sa stea in loc, cu atat inseamna ca esti mai fericit. Pentru ca atunci cand esti fericit iti doresti sa ramai la nesfarsit in aceasta stare.

Mai intervine un aspect atunci cand suntem in cautarea fericirii. Asa suntem creati, incat sa cautam in permanenta ceva nou care sa ne aduca fericirea. Daca ne dorim foarte mult o anume masina, dupa ce o obtinem, ne simtim fericiti, dar dupa un timp totul se banalizeaza, nevoile noastre evolueaza si ne dorim in permanenta tot altceva care sa ne confere fericirea.

Daca stim sa ne bucuram de viata, fericirea este adusa de insusi drumul in cautarea ei. Totul este sa ne oprim din cand in cand si sa ne lasam cuprinsi de multumirea a ceea ce avem. Un astfel de moment l-am trait zilele trecute, cand pe la unu noaptea m-am dus in camera baieteilor. Amandoi dormeau linistiti, pufaind satisfacuti. Mi-a fost tare drag de ei si de momentele pe care le traiam. Ma uitam cand la David, cand la Matei. As fi prelungit la nesfarsit senzatia care ma invaluia. Era tarziu si trebuia sa merg la culcare pentru ca a doua zi aveam de mers la servici. Asa ca am adormit invaluit intr-un sentiment de implinire, de drag si fericire. Greu de descris si greu de uitat.

Wednesday, November 25, 2009

Planuri de sarbatori

Nu avem planuri prea grozave de sarbatori. Se pare ca este cel de-al treilea an in care vom fi casnici. Incepand cu 2007, dupa venirea scumpului nostru Matei, am petrecut sarbatorile acasa, inconjurati de prieteni si familie.

In acest an vom merge pe aceeasi tendinta care se pare ca se arata de ceva vreme incoace. Matei ne va ajuta sa facem bradutul, in timp ce David va privi, iar in ochi ii vor juca luminitele de la ghirlande.

Daca baietii sunt cuminti, vine Mos Craciun in seara din 24. Ne vor fi alaturi prieteni cu copii sau fara copii. Vom canta si asculta colinde si vom manca bunataturi gatite de Catrinel si de bunici.

De Revelion se pare ca vom sta tot acasa, alaturi de prieteni care au aceleasi constrangeri maternale ca si noi.

Strainii sunt mult mai dispusi sa calatoreasca, luandu-i dupa ei si pe copiii mici. Se pare ca noi suntem mai rigizi din acest punct de vedere, preferam confortul casei noastre in care ne simtim foarte bine. Suntem inca dependenti de sterilizatorul nostru, de vanita copiilor, de tot ceea ce presupune linistea de acasa. Asta nu inseamna ca ne vom bucura mai putin de farmecul adus de sarbatori, ba chiar din contra, stim ca ne vom simti foarte bine, copiii sporind magia sarbatorilor in casa noastra.

Monday, November 23, 2009

Esti tatic!

Acesta este un guestpost pe care l-am publicat pe Ziarul Copiilor.

Vine la un moment dat ziua cea mare. Îţi speli masina, te asiguri ca ai tot ce îţi trebuie, te mai uiţi o dată în casă pentru a te asigura ca toate sunt în regulă şi gata să îl primească pe micutul care stă sa vină acasă de la maternitate.

Drumul la spital e ca un vis. Te întrebi dacă măcar cineva ştie ca în momentul acela treci prin clipele unice de a-l aduce acasa pe copilas. Zâmbeşti şi nu îţi vine să claxonezi. În schimb parcă nici nu ai chef să îi laşi pe ceilalţi să treacă în faţa ta. Doar eşti în drumul spre maternitate.
Nici atunci când ai dat examenul pentru şcoala de şoferi nu eşti aşa de stresat la volan ca atunci când vii de la maternitate cu proaspăta mămică şi cu primul născut.

Ajuns acasă te uiţi la sufleţelul care respiră în coşuleţ şi te minunezi că îţi e dat să trăieşti ceva atât de minunat. Îl priveşti şi parcă nu te mai saturi.

Juniorul vine fără manual de utilizare. Fiecare copilaş este diferit. Citeşti în toate cărţile din lume idei generale despre cum are trebui să fie sau ce ar trebui să facă, dar al tău e unic şi trebuie tratat ca atare.

Te uiţi la el în coşulet, te miri de cât e de micuţ şi te întrebi dacă ai fost şi tu vreodată aşa de pipernicit, mai mic decât braţul tău. Ţi se pare că e cel mai frumos, şi că îţi seamănă ţie. Cică nou născuţii seamănă cu taţii lor pentru că mai demult, neexistand teste de paternitate, tatăl trebuia să îl accepte pe micuţ pentru simplu fapt că el seamănă cu el.

Nu îţi dai seama ce se întâmplă. Te duci să îl iei de la maternitate, îl pui în coşul lui şi îl admiri, încerci să îl schimbi pentru prima oară sau să îi faci prima băiţă după ce îi cade buricul. Ceea ce nu îţi dai seama este faptul ca viaţa ta s-a schimbat, tu te-ai schimbat, ai lăsat ceva în urmă, dar viitorul care te aşteaptă este extraordinar şi merită tot efortul. Eşti tătic!

Sunday, November 22, 2009

Cresa

Acest sfarsit de saptamana care tocmai a trecut a fost unul cu o insemnatate aparte in familia noastra.

In timpul saptamanii trecute au fost la noi mai multi prieteni care au copilasi mici, chiar mai mici decat David (care a facut 4 luni in 17 noiembrie). Poate ca pentru mamica lui David era clar inca de mai demult faptul ca si cel de-al doile micut al nostru este un baietel foarte cuminte. Zic asta pentru ca faptul ca David se culca fara nici cel mai mic protest la ora 8, a fost apreciata de vizitatorii nostri ca un act de maxima cumintenie.

Pe langa faptul ca se culca foarte cuminte, David doarme linistit pana spre ora sase de dimineata. Acest fapt a fost un argument in plus care a facut ca decizia pe care am luat-o cu Catrinel sa fie foarte fireasca: sa il mutam pe David in camera cu Matei.

Decizia am luat-o undeva vineri, asa ca sambata dimineata, spre marea bucurie a lui Matei, am inceput sa impingem mobile prin casa. Mai exact, am mutat patutul lui David din "dormitorul conjugal" (de unde m-am autoexilat in ultimele 4 luni) in camera lui Matei. Aceasta a devenit acum camera baietilor.

Matei, ca un adevarat frate mai mare, la doar doi ani si doua luni, a fost foarte intelegator, ba chiar bucuros sa il primeasca pe "teritoriul" lui pe David, fratiorul mai mic. Primul somn impreuna a fost cel de-amiaza, sambata. Matei, un pic mai fastacit datorita prezentei lui David, ne-a strigat de cateva ori, a mai cerut laptic, dar pana la urma, pe fondul faptului ca David adormise, a plonjat si el in lumea viselor. Astfel a inceput sirul de dupa-amiezi si nopti pe care fratii Grigorovici le vor petrece impreuna.

Pentru noi ca si parinti, momentul nu a fost lipsit de incarcatura emotionala. Lui Catrinel mai ca ii venea sa planga din cauza faptului ca a pus capat noptilor petrecute impreuna cu cel de-al doilea prunc. Nici nu vreau sa ma gandesc in ce stare de spirit vom fi la nunta baietilor, daca pana si aceasta infima miscare ne-a pus pe ganduri!

Mie mi-a placut foarte mult atmosfera de "cresa" care s-a creat in camera cu doua patuturi, cu cei doi baietei care isi beau lapticul inainte de a merge la culcare.

Urmeaza o perioada de acomodare. Atat pentru David, dar mai ales pentru Matei care de doi ani doarme singur in camera. Dar si pentru mine, care imi schimb locul de somn si spun adio canapelei.

Thursday, November 19, 2009

Feedback pozitiv

Eu merg pe abordarea pozitiva a lucrurilor. Am ajuns la "intelepciunea" sa imi dau seama ca lucrurile negative nu fac decat sa iti incarce viata cu venin, si cel mai important este ca fiecare dintre noi alege modul in care priveste lucrurile: cautam partea plina a paharului sau partea goala a paharului.

Pornind de la acest principiu, am inceput sa il rasplatim pe Matei pentru lucrurile bune pe care le face, pentru initiativele sale, sau pentru ca este un copil cuminte. Catrinel a cumparat un carton alb cu Mos Craciun, cu magneti, numai bun de pus pe frigider. Cartonul vine la pachet cu un marker negru, numai bun pentru desenat stelute.

Asa se face ca Matei primeste cate o steluta de fiecare data cand merita. Astfel de situatii ar fi: David plange in cosulet, iar Matei merge si il leagana, Matei isi aduna jucariile inainte de a merge la culcare, Matei duce scutecele lui David la gunoi, se cere la spalat pe maini cand intram in casa din proprie initiativa.

Ritualul dupa care Matei primeste stelutele este destul de simplu si presupune mentionarea explicita a actiunii care merita premiata, desenarea stelutei, laudarea lui si oferirea unui pupic grandios si dulce.

Deocamdata Matei a capatat opt stelute. Inca nu am ajuns in situatia in care sa "premiem" prin stergere de steluta faptele pe care ne dorim sa le descurajam. Sper sa nu ajungem in situatia aceasta. A-i oferi in permanenta copilului optiuni si actiuni pe care sa le faca sunt cheia in a avea un copil cuminte si bine educat. A-i spune in permanenta ce sa NU faca inseamna sa fii un parinte cicalitor care nu incurajeaza initiativa copilului. Daca cineva imi spune sa nu ma gandesc la pisica albastra, degeaba imi spune, eu am in fata retinei fix pisica albastra. Asa e si cu copiii: daca le spun sa nu se suie pe cutare lucru, in mintea lor ei se vor vizualiza suindu-se fix pe acel lucru, asa ca totul este o intrebare de cat timp ii va lua pana sa incerce sa se suie.
Vestea buna este ca atunci cand se va umple cartonul de stelute, Mos Craciun va veni la Matei si ii va aduce multe cadouri. Asa cum fiecare copil cuminte trebuie sa primeasca.


Wednesday, November 18, 2009

E greu sa fii mamica

Ma intreaba lumea cat de greu ii este lui Catrinel. Eu le raspund la toti ca ii e greu cu doi baietei si cu un sot cicalitor pe cap. De fapt le raspund la toate, ca doar ele ma intreaba. Ei nu isi dau seama prin ce trece o ea cand e in situatia de a fi mama (nemaivorbind de mama a doi baietei, amandoi micuti).

Replica pe care am primit-o a fost: Nu imi vine sa cred ca aflu acest lucru din gura unui barbat.

Mamicile trec prin experiente foarte dificile. Atat la nastere, cat si dupa: alaptat, nopti nedormite, stresul ca micutul sa fie bine, sanatos. Nu e usor, modificarile fizice, emotionale sunt o povara grea de dus pentru mamici.

Si ca si cum nu ar fi de ajuns, peste toate se adauga si rutina zilnica la care se supun fara dreptul de a cere concediu, uneori fara dreptul de a merge la veceu! Catrinel este o femeie activa, care inainte de a avea grija de baieteii nostri (care sunt grozavi) avea cariera, functie, recunoastere.

Toate acestea au disparut acum in fata unor prioritati evidente. Singura recunoastere pe care o poate primi acum este eventual de la mine, daca nu cumva sunt prea preocupat de problemele mele, sau de la cei apropiati din jur, care sa o laude cat de frumos cresc baietii.

Ca si tatic care merge la servici in fiecare zi de luni pana vineri, esti tentat sa crezi ca cei unu sau doi sau cati ani or fi in care mamica sta acasa si se ingrijeste de cresterea copiilor, sunt ca o vacanta prelungita, fara griji prea mari si fara termene limita. Ei bine, nu este deloc asa, pentru ca stresul ca totul sa fie in regula cu micutul este mai mare decat orice stres de la servici. Sanatatea copilului, alimentatia lui, dezvoltarea lui normala si armonioasa sunt preocupari care le dau multa bataie de cap mamicilor. Taticul trebuie sa fie in permanenta implicat in a ajuta mamica sa fata fata acestor batai de cap. Poate ca nu reusim intotdeauna, dar imi place sa cred ca majoritatea dintre noi ne straduim.

Asa dupa cum ziceam si aici, ma inclin in fata mamicilor adevarate!

Monday, November 16, 2009

16 Noiembrie = Matei

Reciteam cu drag articolul scris anul trecut in 16 noiembrie 2008. Tocmai 16 noiembrie pentru ca aceasta zi este Sfantul Matei. Ma regasesc in fiecare cuvant pe care il scriam acum un an.

Conform Wikipedia, Numele Matei este transliterarea din limba greacă a numelui Ματθαιος (Matthaios). Răspândirea numelui a avut loc în spaţiul creştin cu referire la Matei Evanghelistul.

Conform lui Grigorovici, Matei este un nume drag, deschis, cu multe vocale. Matei este copilasul nostru de care sunte foarte mandri. Il iubim mult si il vedem foarte frumos si destept. Ii repetam de multe ori acest lucru, deoarece dorim sa ii insuflam incredere in sine.
Matei este cea mai buna prajitura!

Sunday, November 15, 2009

Ma indragostesc de David

In acest sfarsit de saptamana m-am "dadificat". Dupa venirea lui David pe lume, diviziunea muncii intre mami si tati inseamna ca mami ii ofera majoritatea timpului si a grijii lui David, iar tati ii oferea majoritatea timpului si atentiei lui Matei.

Ei bine, in ultimele doua zile m-a preocupat Davidutul mai mult ca de obicei. I-am dat de mancare, m-am jucat mai mult cu el. Cu fiecare secunda petrecuta cu el, mi-a fost tot mai drag si imi venea sa il pap cu body cu tot. Dar fara scutece.

Saptamana care vine micutul face patru luni. Deja e maricel, are manute de omulet, nu mai e doar o broscuta. Acesta este unul din motivele pentru care am renuntat la landou si l-am trecut la scoica. In general noi am fost foarte grijulii in legatura cu presiunea pe care o punem pe coloana vertebrala a copiilor. In scoica, David nu mai sta pur si simplu pe spate, ci presiunea greutatii propriului corp este redistribuita mai mult pe fundic si pe umeri.

Pentru ca a crescut, vad pe el mai multa determinare de a face ceva, se joaca si trage de mutzunachi din centrul de activitate. Joi a fost ziua in care s-a rostogolit de pe burtica (capul si-l tine foarte ferm sus) pe spate. Toate acestea m-au incurajat sa il stimulez si mai tare sa se rostogoleasca si sa inceapa sa se intoarca si de pe spate pe burta (ceea ce este mai greu decat invers). Saracii micuti, avand capul asa de mare si de greu, trebuie sa depuna ceva eforturi pentru a putea sa se invarta. Dar dorinta de a progresa, de a creste, de a face mai multe ii determina sa se munceasca pentru a depasi fiecare noua etapa: intors de pe spate pe burta, tarat, mers in patru labe, mers in picioare, vorbit si asa mai departe.

Pe masura ce timpul trece (oh Doamne, cat de repede trece timpul!), interactiunea mea cu David este tot mai extinsa, treptat taticul patrunzand tot mai mult in universul micutului.

Thursday, November 12, 2009

Cea mai grea asteptare din viata

Acesta este un guestpost pe care l-am publicat in Ziarul Copiilor.

Suna telefonul. Chiar daca dormeam iepureste, mi-am dat seama ca este in jur de 8 dimineata. Asteptam sa sune, asa ca am sarit din pat intr-o fractiune de secunda. Ca o scanteie.

Am vazut cu coada cozii ochiului pe ecranul telefonului numele Catrinel. Probabil cel mai asteptat telefon al vietii. Raspund cu nerabdare, iar la capatul celalalt al undelor vocea ei calma m-a informat ca i-au spart apa. Cica sa cumpar multa vata, ca apa sparta era multa. Acum stiu ca nu are sens ceea ce scriu, dar atunci mi s-a parut absolut normal sa intreb cate pungi de vata sa iau. Asa am aflat ca trebuie sa iau cinci pachete.

M-am imbracat in cateva clipe si m-am repezit la farmacie. Parca toata lumea stia prin ceea ce trec eu. Eram convins ca farmacista stia ca barbatii oarecum tineri care vin sa cumpere cinci pachete de vata devin tatici pana la sfarsitul zilei. Sarit in masina, ridicat mama soacra si mers la spital.

Acolo am dat de fata schimonosita a lui Catrinel, care nu parea prea vesela sa ma vada. Ea de fapt era vesela, doar ca incepusera contractiile. Am incercat sa fac niste glume rasuflate, dar nu am reusit sa smulg nici cel mai vag zambet.

A urmat statul prelungit in sala de asteptare. Tin minte ca aveam la mine o carte, dar nu imi statea mintea la citit. Mai erau alaturi de mine si alte mame de mamici sau viitori tatici. Fiecare asteptam sa aflam ca asteptarea a luat sfarsit, micutul a sosit pe lume sanatos, iar mama este bine.

Timpul trecea, iar racnetele guturale care razbateau din cand in cand la noi ne faceau sa ne intrebam daca este mamica noastra sau a altora cea care sufera asa de tare. A fost o zi aglomerata de luni, sapte nasteri, ca si cum toate s-ar fi abtinut sa aiba copii sambata sau duminica. Or fi avut vreo emisiune preferata pe care nu doreau sa o piarda!

Pana la urma a venit o asistenta si mi-a spus sa ma pregatesc. Am pus pe mine halatul verde, boneta, masca, galosi de punga. Dupa ce am terminat sa ma echipez, mi s-au muiat genunchii incat am fost nevoit sa ma asez un pic pe bancuta ca sa revin nitel. Am fost chemat inauntru, unde mi s-a spus: Uite-ti feciorul! Am exclamat un enervant Nu cred!, si m-am repezit sa ma uit la minunea de sufletel care oracaia pe o masuta. Mama era undeva dupa un paravan, asa ca m-am apucat sa scanez cu privirea fiecare milimetru al micutului. Am reusit sa ajung la clama de pe buric, cand am fost poftit afara si rugat sa astept revenirea mamei pe salon.

Am iesit… un alt om. Parca ma nascusem eu, nu feciorasul meu. Am pus mana pe telefon si cu voce aproape plangareata i-am sunat pe cei dragi care asteptau un semn de la noi. Toti ma copleseau cu felicitari, iar eu eram cel mai fericit om de pe planeta. Habar nu aveam ca fericirea va fi si mai mare atunci cand voi ajunge pe salon.

Wednesday, November 11, 2009

Cum am devenit noi o familie?

Zilele trecute eram in bucatarie cu Catrinel si imi lanseaza brusc o intrebare pe care mi-am adresat-o si eu deja (retoric pana acum):"Cum am devenit noi o familie?"

Raspunsul nu este foarte usor. Nu in sensul ca am o amnezie si nu imi aduc aminte care au fost pasii care ne-au adus aici. Adica nu cum ne-am cunoscut, cuplat, casatorit, etc.

Intrebarea vrea mai degraba sa sublinieze ca este incredibila experienta prin care trecem. Ca si cum s-ar intreba un cosmonaut: "Cum am ajuns eu sa fiu primul care pune piciorul pe Pluto?" Nu stiu daca senzatia de a fi parinte este similara cu cea de a pune piciorul pe Pluto, dar oricum este ceva deosebit. Sigur sunt mai multi parinti decat pasitori pe Pluto, dar vestea buna este ca pentru fiecare dintre parinti experienta este unica si de neuitat. Totul este sa reusesti sa te bucuri de ea si sorbi toata mierea pe care ti-o poate revela postura de parinte.

Acum am sa va spun un secret. Cei din jurul nostru il cam stiu, dar nu toti l-au constientizat. Secretul este acela ca noi suntem familia perfecta. Buf! Au picat deja vreo doi cititori ai blogului care stateau pe scaune mai subrede. Nu-i nimic, au mai ramas vreo 98 de cititori unici pe zi care au rezistat "modestiei" autorului.
Totul pleaca de la nucleul pe care il formeaza cuplul. In primul rand noi suntem o echipa adevarata, atata tot ca nu avem un sef. Seful nostru care ne dicteaza ce sa facem este viziunea de a avea o viata tihnita si reusita, in buna intelegere cu copiii nostri si cu cei din jur.
S-au vazut multe situatii in care un cuplu are doi baietei. Nu e mare scofala. Biologic vorbind, e chiar usor. Problema este ca armonia in familie sa fie un stil de viata. Armonie in ceea ce priveste toate cele 6 relatii de unu'la'unu care se nasc intr-o famile de patru indivizi, dintre care combinatia de baza este mama-tata.

De ce facem noi o echipa? Avem viziune si valori comune, ne zicem unul altuia ceea ce gandim. Ne ciondanim dar nu o luam personal. De-aici porneste fundatia pe care se construieste totul. Sper sa avem intelepciunea sa dezvoltam ceea ce am construit in ultimii aproape 8 ani, cu precadere energia care o are familia noastra din 2007 incoace, dupa nasterea lui Matei. Cei doi baietei nu fac lucrurile mai usoare, dar le fac mult mai interesante si mai savuroase. Acum cuplul initial nu mai exista solitar si se simte complet doar daca suntem toti patru. Adica familia din intrebarea "Cum am devenit noi o familie?"

Monday, November 9, 2009

Accept sa mi se spuna domnule

Am imbatranit! Mai demult ma zgaria atunci cand doamna care vindea paine ma lua la persoana a II-a singular. Sau cand eram tratat mai mult ca un pusti. Cand zic zgaria, nu ma refer neaparat la faptul ca ma deranja, ci doar ca mi se parea ca suna un pic ciudat. La fel ma zgaria si atunci cand cineva mi se adresa cu apelativul de domnule, cand de fapt eu ma simteam ca un adolescent.

Ceea ce ma face sa zic ca am imbatranit este faptul ca acum accept cu mult mai multa usurinta adresarea cu domnule. Ma intreb ce ii face pe ceilalti din jur sa mi se adreseze asa? Sa fie verigheta? Firele carunte rasarite la tample? Sau aura mea de tatic?
Asa dupa cum citeam aici, exista momente in viata in care simti ca imbatranesti brusc. In majoritatea cazurilor te-ai astepta sa fie momentele cruciale in viata gen nunta, nasterea copiilor sau absolvirea facultatii. De fapt aceste momente de imbatranire brusca apar atunci cand nu te astepti. De exemplu atunci cand faci lista de cumparaturi de la magazin si trebuie sa iti dramuiesti banii. Esti responsabil de bugetul familiei. Esti resposabil de ceea ce le pui pe masa. De tine conteaza cat de sanatoasa sau nesanatoasa este alimentatia copiilor tai. Acestea sunt fractiuni de secunda in care te maturizezi brusc.

De fapt acestea sunt momentele in care trebuie sa iei decizii care au un impact foarte mare asupra celor din jurul tau, cei dragi se bazeaza pe tine si devii un pilon de sustinere pentru familia ta si pentru parinti. Te schimbi, imbatranesti si accepti mai usor sa ti se spuna domnule.

Sunday, November 8, 2009

Intrebari de copil

Sunt de parere ca in permanenta trebuie sa fim dispusi sa invatam ceva nou. De multe ori insa, invatamintele sunt chiar in fata ochilor nostri, dar noi nu suntem pregatiti sa invatam ceea ce ni se ofera.

Altfel spus, fiind maturi si cu mult mai multa experienta de viata fata de copilasii nostri, putem cadea in capcana ca nu prea au ei ce sa ne invete pe noi, ca doar am fost ca ei, acum suntem ditamai adultii.

Exista mai multe capitole la care copiii nostri ne dau clasa. Unul dintre aceste capitole este abilitatea de a adresa intrebari. Se zice ca e un semn de inteligenta faptul ca ei pun intrebari. Cica punand intrebari, copiii isi ordoneaza informatiile disparate pe care le percep din mediul exterior. Sper ca e adevarat, deoarece Mateila al nostru este o adevarata artilerie grea de intrebari. Totul a inceput cu "Ce-i aia?", dupa care au urmat "Unde este?" (referitor la mama, tata, David, bunici), "Ce face?"

Cele mai haioase intrebari sunt cele care se refera la el insusi. Adica ceva de genul: "Unde este Matei?" si "Ce face?". La un moment dat ne-am suit in masina. Doar eu si el. Eu la volan, el in scaunelul lui. Nici nu pornim bine ca intreabta: "Tati, unde suntem?" Ii raspund: "in masina, Matei". La care ma intreaba: "Ce facem?" A fost atata de dragut, ca daca nu eram la volan saream pe el si il mancam ca pe o marmelada.

Noi adultii nu prea punem intrebari si ne multumim sa umplem golurile de informatii cu presupuneri. Pe undeva exista o frica de a pune prea multe intrebari. Nu cumva sa fim cicalitori. Sau nu cumva sa aflam adevarul simplu si gol asa cum este el.

Mi-am propus sa pun si eu sa fiu mai indraznet atunci cand pun intrebari. In majoritatea cazurilor raspunsul pe care il primesti este cel corect. Talentul este acela de a pune intrebarile corecte.


Wednesday, November 4, 2009

Viata bate filmul. Drumul spre spital

Acesta este un guestpost pe care l-am publicat pe Ziarul Copiilor.

E drept ca nu imi aduc aminte cum a fost atunci cand m-am nascut eu, dar momente nasterii lui Matei nu le voi uita niciodata. Atunci am trait cumulate toate emotiile de la bacalaureat, admitere la facultate, toate tezele incepand din clasa a 5-a. Plus emotiile de la nunta.

Totul a inceput sambata seara, cand la primele contractii ne-am prezentat la spital. Abia cand ne-au intrebat daca avem bagajul, ne-am dat seama ca e “groasa” treaba. Asa ca ne-am intors acasa, unde bagajul era pregatit de ceva vreme, asteptand sorocul.

Imi era foame si nu stiam cate ore de asteptare ma asteapta. Colegii de la servici erau adunati la un restaurant chinezesc. Am obtinut de la Catrinel, aflata in inceput de travaliu, acceptul sa mergem impreuna la masa, cu plasele dupa noi.

Odata ajunsi la restaurant am identificat un loc aproape de priza. Acolo am cuplat toate incarcatoarele pe care le aveam, adica doua. Telefonul mobil si aparatul foto. Vroiam sa fiu sigur ca nu voi fi lasat balta de tehnologia nealimentata. Stiam ca Murphy nu doarme!

Cand l-am intrebat pe chelner ce mi-as putea comanda, astfel incat sa fie rapid de gatit, eram convins ca habar nu are ca eram pe blocstarturi spre una dintre experientele cele mai inaltatoare ale vietii pe pamanat: nasterea. Ma rog, eu pe tusa, iar ea in focul bataliei. Nu mai tin minte ce am comandat, probabil ceva dulce acrisor, dar stiu precis ca am cerut si o bere, ca sa ma destind un pic. Urma sa sofez, dar cu toate acestea mi-am incalcat unul din principii. Stiam ca simturile imi erau prea exacerbate ca o bere sa aiba cel mai mic efect asupra reactiilor mele.

Bineinteles, in tot acest timp colegii se distrau, iar eu primeam suturi pe sub masa de la Catrinel care imi transmitea „Haide sa mergem, odata!” Inghitind mancarea pe jumatate nemestecata, am terminat rapid si am pornit spre spital.

Acolo am aflat ca suntem in 2 cm si ca nasterea ar putea incepe oricand. O moasa binevoitoare m-a incurajat sa ma duc acasa, pentru ca ar fi putut dura toata noaptea declansarea nasterii. Bineinteles ca am ezitat intr-o prima faza, dupa care am lasat ratiunea sa invinga si m-am dus acasa.

Era seara tarziu si am adormit iepureste. M-am trezit nedumirit duminca dimineata. Am verificat repede telefonul, dar nu am avut nici un apel. Am sunat in graba si am aflat ca nasterea inca nu se declansase. Am tinut-o asa in continuu, pana seara. Tot 2 cm, tot nu se declansase. Duminica seara am mers la culcare deja satul de a astepta in zadar. Mamica isi pierduse rabdarea. Ea statea deja de mai bine de 24 de ore la spital.

Asteptarea mi-a fost curmata de un telefon luni dimineata pe la 8. Noroc ca imi luasem concediu.

Continuarea aventurii… intr-un articol viitor!

PS: Poza este de la restaurantul chinezesc, chiar inainte de a porni spre spital.

Porumbeii din Piata Muzeului


Monday, November 2, 2009

Baieteii mei frumosi

A trecut si luna octombrie si boboceii mei au mai crescut un pic. Mai evident este progresul lui David.

Conform teoriei copilasii de trei luni ganguresc cand sunt fericiti, isi aduc mainile impreuna, zambesc spontan, urmaresc miscarea unui obiect aflat la 25 cm, pe orizontala, 180 de grade. David le face pe toate cele de mai sus. In acelasi timp, e posibil ca bebelusii de trei luni sa isi tina capul drept atunci cand sunt pusi pe burtica (David o face), sa se intoarca de pe spate pe burta (David nu o face inca), sa observe obiecte mici cat o stafida (David o face), sa se intinda dupa un obiect, jucarie si sa il prinda cu varful degetelor (David o face), sa se intoarca in sensul din care se aude o voce (nu am observat sa o faca), sa zica aa-guuu (David o face) si sa scoata sunete umede cu buzele (David o face).

Matei creste si el, dar progresul este evident in ceea ce priveste vocabularul lui, expresivitatea, modul in care leaga cuvintele, faptul ca a introdus si prepozitii si conjunctii in conversatia pe care o face. Vorbeste non-stop, e un simpatic si jumatate. Zilele trecute, intr-o dimineata, Catrinel s-a mirat cu voce tare ce mare este caca pe care Matei l-a lasat in olita. Moment in care Matei exclama: "Mama mia!" Bineinteles ca ne-am distrat copios pe seama lui si am inceput ziua cu un mare ha.

Sunday, November 1, 2009

Halloween

Am sarbatorit si noi Halloween-ul. Eu care sunt impotriva americanizarii sarbatorilor romanesti (desi la origini este o sarbatoare celtica), nu pot sa nu acord Halloween-ului calificativul de sarbatoare reusita. Nu partea cu scheleti, paianjeni si fantome, ci partea cu costumatul. Atat la adulti cat si la copii.

Anul acesta ne-am costumat ca o famile asa mai de la tara. Incepand cu David, pe care l-am costumat in mazare. Continuand cu Matei, pe care l-am costumat in dovlecel. Tati a fost vaca familiei, iar mami a fost fermiera.

Ne-am distrat de minune, am facut poze si ne-a fost drag sa ii vedem pe copilasi in costume. Am aprins lumanarele in dovlecei ceramici pe balcon. Am fost pe la bunici in costume sa ii admire pe Pastaie si pe Dovlecel.
E placut sa te distrezi alaturi de copii de sarbatori, fie ele romanesti sau importate. De fapt orice sarbatoare este un prilej de bucurie si rasete daca te lasi prins in hora si redevii creativ ca un copil.
Seara cand am ajuns acasa, am fost nevoit sa ma dau cu crema pe uger, pentru ca toti copiii (si chiar si adultii) m-au tras de el.