Wednesday, November 4, 2009

Viata bate filmul. Drumul spre spital

Acesta este un guestpost pe care l-am publicat pe Ziarul Copiilor.

E drept ca nu imi aduc aminte cum a fost atunci cand m-am nascut eu, dar momente nasterii lui Matei nu le voi uita niciodata. Atunci am trait cumulate toate emotiile de la bacalaureat, admitere la facultate, toate tezele incepand din clasa a 5-a. Plus emotiile de la nunta.

Totul a inceput sambata seara, cand la primele contractii ne-am prezentat la spital. Abia cand ne-au intrebat daca avem bagajul, ne-am dat seama ca e “groasa” treaba. Asa ca ne-am intors acasa, unde bagajul era pregatit de ceva vreme, asteptand sorocul.

Imi era foame si nu stiam cate ore de asteptare ma asteapta. Colegii de la servici erau adunati la un restaurant chinezesc. Am obtinut de la Catrinel, aflata in inceput de travaliu, acceptul sa mergem impreuna la masa, cu plasele dupa noi.

Odata ajunsi la restaurant am identificat un loc aproape de priza. Acolo am cuplat toate incarcatoarele pe care le aveam, adica doua. Telefonul mobil si aparatul foto. Vroiam sa fiu sigur ca nu voi fi lasat balta de tehnologia nealimentata. Stiam ca Murphy nu doarme!

Cand l-am intrebat pe chelner ce mi-as putea comanda, astfel incat sa fie rapid de gatit, eram convins ca habar nu are ca eram pe blocstarturi spre una dintre experientele cele mai inaltatoare ale vietii pe pamanat: nasterea. Ma rog, eu pe tusa, iar ea in focul bataliei. Nu mai tin minte ce am comandat, probabil ceva dulce acrisor, dar stiu precis ca am cerut si o bere, ca sa ma destind un pic. Urma sa sofez, dar cu toate acestea mi-am incalcat unul din principii. Stiam ca simturile imi erau prea exacerbate ca o bere sa aiba cel mai mic efect asupra reactiilor mele.

Bineinteles, in tot acest timp colegii se distrau, iar eu primeam suturi pe sub masa de la Catrinel care imi transmitea „Haide sa mergem, odata!” Inghitind mancarea pe jumatate nemestecata, am terminat rapid si am pornit spre spital.

Acolo am aflat ca suntem in 2 cm si ca nasterea ar putea incepe oricand. O moasa binevoitoare m-a incurajat sa ma duc acasa, pentru ca ar fi putut dura toata noaptea declansarea nasterii. Bineinteles ca am ezitat intr-o prima faza, dupa care am lasat ratiunea sa invinga si m-am dus acasa.

Era seara tarziu si am adormit iepureste. M-am trezit nedumirit duminca dimineata. Am verificat repede telefonul, dar nu am avut nici un apel. Am sunat in graba si am aflat ca nasterea inca nu se declansase. Am tinut-o asa in continuu, pana seara. Tot 2 cm, tot nu se declansase. Duminica seara am mers la culcare deja satul de a astepta in zadar. Mamica isi pierduse rabdarea. Ea statea deja de mai bine de 24 de ore la spital.

Asteptarea mi-a fost curmata de un telefon luni dimineata pe la 8. Noroc ca imi luasem concediu.

Continuarea aventurii… intr-un articol viitor!

PS: Poza este de la restaurantul chinezesc, chiar inainte de a porni spre spital.

8 comments:

Bogdana said...

super tare! ca femeie, va admir pe amandoi, mai ales pe doamna nobine :) pentru gestul de a merge la chinezesc in ceasul al 12 lea :))

DiliMache said...

wow, asta e o poza de pus la inceput de album al lui Matei! Super!!! Hihi, eu cu cateva ore inaintea nasterii baietelului eram la un concert al Loredanei, sa stii ca iesirile astea fac tomnai bine la psihicul mamicii, se vede doar :D!

adriana said...

simpatic articol...acum ca e scris din amintiri...banuiesc ca atunci, cand erati pe viteza inainte , lucrurile nu erau chiar asa de haioase...faina poza

rox said...

ce frumos :x de abia ast sa trec si eu prin asa ceva :D

Nobine said...

@Bogdana: ne-am bucurat si eu si doamna nobine cand am citit mesajul tau :)

Nobine said...

@Dilimache: mai avem poze in acest gen cand am plecat la spital, ea cu toate sacosele dupa ea.

Nobine said...

@adriana: imi place sa cred ca si atunci lucrurile erau haioase. Eu unul am incercat sa le fac in asa fel. Noi am trecut prin toate momentele mai dificile cu un tonus pozitiv.

Nobine said...

@rox: cati ani ai?