Monday, March 15, 2010

Primele zile la gradinita

Saptamana trecuta Matei a inceput gradinita. Adica la doi ani si jumatate.

Primele trei zile s-a lasat cu plans de dimineata. Micutul nostru era deprimat pe drumul spre gradinita, iar cand ajungeam acolo incepea plansul si exprimarea ferma a dorintei de a se intoarce acasa.

Mi-a revenit mie sarcina sa il duc la gradi. In prima zi am fost mai sec si foarte pornit ca il las pe copilas acolo. Am plecat fara sa ma uit inapoi, lasand ratiunea sa dicteze. Stiam care era obiectivul, asa ca am parasit gradinita.

A doua zi, insa, imi venea si mie sa plang atunci cand am vazut cum isi rasfrange buzitele. Dupa ce am plecat si m-am suit in masina sa ma indrept spre servici, am scapat un of mare si am bagat in viteza a doua.

Incercand sa fiu empatic cu el, imi dau seama ca la o varsta asa de frageda, el a ajuns sa fie lasat patru ore (merge la program scurt) intr-o comunitate necunoscuta, intr-o cladire necunoscuta, cu reguli noi si mai ales departe de parinti si cunoscuti. Cunoscand fobia micutilor de a nu fi parasiti de parintii lor, l-am inteles pe deplin atunci cand zicea plangand ca vrea acasa. Tot asa zicea: "vreau la mami meu". Am inteles de la educatoare ca a reusit sa ii molipseasca si pe alti copii care au inceput sa isi doreasca la mami lor. La ora 12, cand Catrinel suna la interfonul institutiei, toti copiii incep sa ii spuna in cor ca a sosit mami lui Matei.

Partea buna este ca la gradinita activitatile sunt foarte antrenante si este evident faptul ca lui Matei ii face placere. Acolo invata multe, se joaca alturi de alti copii, cu alte jucarii, si oricat am incerca noi sa ii oferim distractie si invatatura acasa, nimic nu se compara cu activitatile si interactiunea sociala de la gradinita.

La un moment dat ma gandeam ca micutul sa nu aiba senzatia ca mami si tati il tradeaza. Ulterior mi-am dat seama ca nu este asa penru ca ei nu gandesc in astfel de termeni. Ei au doar nevoie de dragostea noastra. Ei gandesc in termeni de mami si tati ma iubesc sau nu. Asa ca nu ne ramane decat sa ii declaram cat de des posibil ca noi il iubim foarte mult si ca suntem foarte mandri de el ca merge la gradinita si ca este baiat mare.

PS: azi a stat acasa pentru ca dupa prima saptamana a inceput sa ii curga mucii.Nimic nou sub soare! Sper sa trecem cat mai usor peste acest episod.

7 comments:

jurnaldetata.ro said...

Mă gândesc cu teamă că ne vine şi nouă rândul. L-am înscris deja la facultate. Aşa îi zic eu la creşă. Şi eu o să-l duc. Nu prea voi avea variante, că la servici cu mine chiar nu prea pot să-l iau :)

opk said...

Mi se intampla sa-mi revina amintiri, prin prisma acestor etape pe care trebuie sa le parcurgem impreuna cu picii, altfel demult uitate, legate de aceleasi fel de evenimente traite de mine insumi. Astfel imi dau seama ca, desi imi placea la gradinita partea cu joaca, niciodata nu mi-a placut cu adevarat acolo: era o atmosfera rece, era disciplina, ordine, trebuia sa ma bat pentru jucarii, eram imbrancit (nu toti copii ma iubeau, asa cum ma iubeau toti acasa)...hmmm... trebuie sa avem mare grija de picii nostrii in aceasta etapa pentru ca sunt foarte sensibili. Cred ca e etapa in care puisorii de om leapada puful si incep sa se intrezareasca penele...:-) Numa'bine.

maria serb said...

Buna ziua,
Felicitari pentru primul pas. S-a descurcat bine.
Si Vladi e cu nasul in batista, dar il ducem incontinuare cu siropelul dupa el. Poate ca suna crunt, dar nu are febra, ii facem seara aerosoli si il aspiram bine, are o stare buna generala si asa ca am decis sa-l ducem. Suntem si noi ca parinti ferm convinsi ca activitatile de la gradi sunt extrem de benefice si diverse pt copilul nostru, activitati pe care tu ca parinte oricat de bine intentionat ai fi, nu poti sa i le oferi, ca mai ai si altele de facut.
Vladi a plans si el putin a treia zi cand a plecat tati, dar doamnele au gasit un truc: "Vladi daca mai plangi, nu auzim cand vine mami si bate la usa". Copilul a tacut ca prin minune si zice si acasa intruna "vladi la cupiii", si "mami bate". A inceput sa-si cunoasca si colegii si ne vorbeste despre ei acasa.
Sunt sigura ca v-au incercat multe in diminetile cand l-ati lasat acolo, dar se va acomoda.
Va doresc sanatate multa!
Felicitari ca nu ati renuntat sa scrieti, acum ca mi-am facut si eu curaj sa va impartasesc experiente din viata noastra de parinti.

Cu drag,

Maria Serb, mami de Vladi si sotia lui Johnson

Larry said...

Baietelul nostru a inceput gradinita la 1an si jumatate. I-am luat 2-3 spatamini pina cind a incetat sa plinga. De atunci a trecut jumatate de an si cind il duc dimineata acum, imi da un sarut si fuge in bratele educatoarei sa primeasca si de la ea un sarut.

Nobine said...

Matei al nostru s-a cam obisnuit deja cu gradinita. E clar ca ii place cu copiii, cu educatoarea si cu activitatile pe care le desfasoara acolo. Inca e dificil momentul despartirii in fiecare dimineata, dar e din ce in ce mai bine.

Augustin Moga said...

La un moment dat ma gandeam ca micutul sa nu aiba senzatia ca mami si tati il tradeaza. Ulterior mi-am dat seama ca nu este asa penru ca ei nu gandesc in astfel de termeni.

Ok. Nu gândesc aşa. Dar cum?

Oare ce-i trece unui copil prin minte în momentul în care plânge repetând „vreau la mami meu”, iar următorul lucru pe care-l constată e că-i abandonat de singura persoană pe care o cunoştea în jurul său?

Sigur, în timp va realiza că e vorba doar de un abandon temporar, că mami şi tati vor reapare-n jurul lui, şi că --totuşi-- cerul nu pică atunci când aceştia lipsesc. Va înţelege. Şi va accepta situaţia. Şi-i va iubi mai departe pe mami şi pe tati la fel cum i-a iubit şi până atunci: fără condiţii.

Dar toate astea nu înseamnă că lacrimile lui nu sunt sincere şi că durerea pe care o simte atunci când e lăsat în urmă nu e autentică. Şi chiar dacă nu va ştii să numească ceea ce simte ca fiind „trădare”, dacă stai să cugeţi niţel fix asta este. (Aşteptările lui sunt înşelate, apelurile sale ignorate. Ce altceva-i trădarea?)

Nu zic că e bine sau rău că se-ntâmplă aşa. E cum e, fiecare familie îşi cunoaşte situaţia şi ia deciziile pe care le consideră cele mai potrivite. Zic doar că-mi pare că te amăgeşti când treci atât de uşor peste ceea ce trebuie că simte şi gândeşte un copil în situaţia dată.

Nobine said...

@Augustin: Ceea ce vroiam eu sa spun este faptul ca nu cred ca la varsta de 2 ani si jumatate copilul poate trai senzatia de tradare. Mai degraba lui ii este teama ca mami si tati il parasesc pentru ca nu il mai iubesc. De aceea ziceam ca in aceasta perioada ii vom arata foarte des sentimentele de dragoste pe care le traim.