Wednesday, September 29, 2010

Muscat de capusa

M-a muscat o capusa. Sambata la tara, cand m-am dus intr-o padurice la marginea careia se afla niste nuci.

Minunea am descoperit-o abia luni dimineata, cand am vazut mandretea de oratanie infipta in soldul meu. Pentru ca trebuia sa merg la Bucuresti, am rugat-o pe Catrinel sa mi-o scoata. A folosit o penseta si cand a tras, capul a ramas inauntru.

Intors de la Bucuresti, marti seara m-am prezentat la infectioase. Nici nu s-au uitat la muscatura. Mi-au dat un tratament cu antibiotic doxiciclina: 2 in prima zi, 1 in a doua zi si 1 in a treia zi. (Ulterior, farmacista a fost un pic surprinsa de faptul ca tratamenul e de doar 3 zile, cu 4 pilule). Abia cand i-am spus la doctorita ca simt ca a ramas capul capusei in piele, s-a uitat mai atenta si mi-a dat bilet de trimitere catre UPU. Mi-a spus sa revin dupa 6 saptamani cu bilet de trimitere de la medicul de familie, pentru o analiza finala.

La urgenta, mi-au scobit piscatura cu un bisturiu pana au reusit sa scoata capul ramas acolo. Dupa aplicarea pansamentului, mi-au administrat un antitetanos de ma doare si acum bratul stang.

Ca si concluzie, pasii firesti in aceasta situatie sunt:

  1. scoaterea capusei cu mana, pentru a nu o strivi cu penseta astfel incat sa favorizez ruperea insectei si ramanerea capului ei in pielea mea.
  2. mers la infectioase 
  3. primit antitetanos
  4. primit tratament cu doxiciclina
  5. dupa 6 saptamani mers la analize (cu bilet de trimitere de la medicul de familie) pentru a confirma disparitia oricarei posibile urme
De fiecare data cand venim de la tara ii verificam cu atentie pe baieti sa nu fie muscati de capusa.

Thursday, September 23, 2010

Cioburile aduc noroc

Intr-o dimineata frumoasa, din graba, Catrinel scapa cana ei de capuccino. Noroc ca era goala. Cana. Io si Matei ne vedeam linistiti de micul dejun la masa din bucatarie. Matei, un pic socat de ceea ce s-a intamplat, se uita mirat spre mine. Eu il linistesc si ii spun ca nu e nimic, cana s-a spart. Moment in care eu ma sochez de reactia micutului care incepe sa planga.

Oarecum contrariat imi doresc sa aflu de ce plange Matei. El incepe sa ma roage sa repar cana si protesteaza atunci cand mami pune mana pe matura sa aduce cioburile: "Tati, repar-o!" Eu ii explic faptul ca nici eu si nici nenea (autoritatea suprema) nu putem sa reparam. Lucrurile se mai sparg si atunci nu le mai putem folosi. Tocmai de aceea e bine sa avem grija de lucrurile noastre, de jucarii, sa le punem la locul lor pentru a le putea pastra si pentru a ne putea folosi de ele.

Cu greu s-a lasat convins Matei ca asta e, acum maturam, iar cana nu o vom mai putea folosi niciodata. Tristetea din ochii lui a fost sincera, la fel si dorinta mea de a transforma acest mic incident intr-o lectie de viata. Pornind de la teoria mea ca lucrurile de sticla sau de portelan se pot sparge, toata ziua Matei ma intreba daca diverse obiecte din casa se pot sparge sau nu. Desi i-am spus ca geamurile se pot sparge, el a vazut ca ele sunt bine "lipite" si deci nu se pot sparge. Probabil micutul si-a imaginat ca singura metoda prin care ceva se poate sparge un obiect este sa fie scapat din mana, preferabil pe gresia din bucatarie.

E fin echilibrul acesta intre a avea grija de lucrurile pe care le avem si in acelasi timp sa nu devenim prea atasati de lucruri. Cele mai bune "chestii" pe care le putem cumpara cu bani sunt experientele si nu obiectele care ne inconjoara si care nu ne aduc neaparat fericirea. In acelasi timp, insa, ceea ce avem fiecare dintre noi, le avem pentru ca le-am atras din univers sa vina in viata noastra (de la partener, copii, casa, masina, obiecte, slujba, etc.) Consider ca pe masura ce suntem tot mai buni in a avea grija de ceea ce ni se incredinteaza, cresc sansele sa primim mai mult, pentru ca universul ne considera "demni" sa ne incredinteze.

Aceeasi dilema o am atunci cand Matei vrea sa ia in parc jucarii pe care eu le consider prea scumpe sau prea frumoase sa le duca in parc. Sa il las sau nu? Sa ii creez acest cult al lucrurilor, sa aiba grija de ele, sau sa il las sa se bucure de ele oriunde s-ar afla, chiar daca acest lucru presupunea pierderea sau deteriorarea jucariilor.

Asa ca de fiecare data, ajung la concluzia ca echilibrul este cea mai buna cale si cel mai intelept lucru pe care il putem face.

Monday, September 20, 2010

Prea multe jucarii

Vremea rea de duminica ne-a tinut departe de o aventura in aer liber, asa cum ne-am obisnuit in zilele frumoase de vara. Nostalgici si oarecum dezamagiti ca soarele intarzia sa apara, ne-am hotarat sa facem ordine in jucariile copiilor.

Intr-o prima faza am varsat toate cutiile cu jucarii in mijlocul camerei. Fara prea mult simt al realtatii, oricine isi poate da seama ca avem mult prea multe jucarii. Doua zile de nastere din ultimele 3 luni si alte mondenitati ne-au pus in situatia de a gestiona prea multe jucarii. Noi nu le-am cumparat foarte multe in mod special, in schimb au primit din toate partile. Pacat ca fiecare noua jucarie diminueaza valoare reala adusa de o jucarie existenta.

Am impartit maldarul in 3 categorii:
  1. jucarii pe care le pastram - si pe care le-am pus cu grija in cutii astfel incat sa le rotim si sa le dam pe rand sa se joace cu ele. Macar asa putem tine cat de cat flacara noutatii jucariilor. Suntem fani Lego Duplo.
  2. jucarii pe care le ducem la bunici - anticipand serile lungi de iarna, am decis sa facem cate un pachet frumos pe care sa il aiba la indemana atunci cand vor dori sa se joace la bunici. Plus ca exista posibilitatea ca bunicii sa le arate jocuri noi, constructii diferite, care sa le largeasca si mai tare orizontul si gandirea micutilor. Bunicii pot fi mai creativi, mai rabdatori. Sunt, cu siguranta.
  3. jucarii pe care le vom dona - cel mai probabil unei gradinite de la tara. Tin destul de mult la ideea ca juniorii sa invete sa fie darnici, sa stie ca sunt copii care au mai putin decat ei, sa invete sa daruiasca pur si simplu.
In zilele noastre suntem bombardati cu prea multe oferte tentante, jucarii spectaculoase, culori superbe care ne iau ochii si banii din buzunar. Cand eram noi mici aveam cateva masinute pe care le exploatam la maxim, stiam sa ne bucuram parca mai mult de fiecare jucarie in parte. Fiind putine, fiecare jucarie aducea mai multa valoare si bucurie in viata noastra. Acum, e dificil sa ii invatam pe copii valoare banului greu muncit, importanta muncii si sa pretuiasca lucrurile pe care le au.

Macar cu atata m-am ales: ca am pus ordine in toate jucariile. E greu sa imi explic de ce acest lucru ma face fericit, cert este insa ca ma simt mai liber si mai curat. Parca de fiecare data cand punem ordine in lucruri (fie ele haine, jucarii, poze, sau alte lucruri) am o senzatie ciudata de satisfactie.

Oricum, concluzia zilei: Prea multe jucarii!

Sunday, September 19, 2010

David are ritmul lui

David are lumea si ritmul lui. Total atipic ca si dezvoltare fata de cum ne asteptam noi, copilul asta nu inceteaza sa ne surprinda.

L aun an si 2 luni inca nu si-a dat drumul sa mearga singur. E ca un tramvai. Are nevoie de o mana de care sa se tina, dupa care poate sa o ia la goana. Singurul lucru de care are nevoie pentru a se desprinde de mana noastra este tupeul. OK, ar mai fi abilitatea de a se lasa in fundic. Astfel incat daca ramane singur in picioare se panicheaza.

Cred ca pentru el e frustrant faptul ca e suficient de mare incat sa inteleaga lucruri, sa isi doreasca sa faca tot felul, doar ca nu le poate face pe toate din cauza incapacitatii de a se deplasa independent. Va veni in curand si vremea aceea, cand va prinde incredere in sine in in echilibrul pe care il are. Se vede ca de vreo doua ori a cazut si s-a lovit destul de tare. Pana atunci, insa o facem pe carausii, cu convingerea ca atunci cand isi va da drumul sa mearga singur, o va face foarte bine. El stie sa o faca, doar ca inca nu se simte pregatit.

Wednesday, September 15, 2010

Tati, dupa ce ma trezesc e maine?

Conversatie banala cu Matei. Subiectul discutiei graviteaza in jurul notiunii timpului, a zilelor saptamanii. Eu am senzatia ca ceea ce spun are sens, probabil copilul crede ca tati vorbeste chineza. Ma pomensc cu urmatoarea intrebare:
"Tati, dupa ce ma trezesc e maine?" Eu ii raspund fericit ca da. Ma chinui sa ii explic faptul ca azi e acum, dar dupa ce trece o noapte e o alta zi, adica maine. In mintea copilului nu e clar daca maine e maine sau maine e joi. Ma apuca dorul de perioada in care imi lipsea notiunea timpului. Acum, mai ales de cand lucrez, in fiecare zi ma refer la data curenta care trece, trece, trece, parca tot mai repede.

E 15 septembrie, prima zi de scoala. Asa era pe vremea mea. Maine e maine.

Tuesday, September 14, 2010

Efectul placebo al unui pupic

Ma fascineaza efectul placebo al pupicului la durere. In momentul in care Matei face cunostinta mai indeaproape cu cate un obiect care il raneste, pupicul tamaidor primit de la mami sau de la tati nu da aproape niciodata gres. Copilul se mai smiorcaie un pic, se freaca in zona ranita, dar faptul ca pupicul de la parinti ii alunga durerea il face sa redevina veselul de acum 5 minute.

As vrea si eu ca atunci cand sunt ranit sa vina cineva sa ma pupe si durerea sa se risipeasca instant. N-ar fi fain? Cel putin nu ar mai fi nevoie de farmacii. Ci doar de pupaciosi. Secretul consta in doza de dragoste continuta de pupicul respectiv. Nu-i tot una ca te pupa mami sau tati sau te pupa vecina Porodica de la scara 5. Aia cu o buba mare in varful nasului si cu care ai face orice numa sa nu te intalnesti cu ea in lift.

Cred ca cel mai mult conteaza sentimentul ca te simti protejat si atunci cand ai o durere (ma refer la durere fizica) ai la cine sa alergi sa te aline. Sau in majoritatea cazurilor acel cineva alearga la tine ca sa te aline.

Imi place. Ma simt special ca pupicul meu are efecte tamaduitoare. Eu sunt convins de acest lucru. La fel e si Matei. Asa se face ca de fiecare data cand il pup in zona lovita durerea ii trece ca prin minune. Daca nu crezi ca e asa, e firesc sa nu iti treaca durerea atunci cand primesti pupicul!