Monday, November 1, 2010

David merge!

Cel mai spectaculos eveniment al acestui sfarsit de saptamana a fost faptul ca David si-a dat drumul la mers. La un an, trei luni si doua saptamani, in cadrul petrecerii de Halloween, micutul nostru a pornit copacel si din acel moment a fost de neoprit.

Recunosc faptul ca am fost emotionati, atat eu cat si Catrinel. Angrenati in petrecere, am avut la indemana camera de filmat, asa ca momentul a ramas imortalizat.

Davidutul nostru (numit Daidu de catre Matei si Dutu de catre Catrinel) s-a ridicat tinut de mana inca din aprilie. I-a luat destul de mult sa se desprinda, probabil si pe fondul unor cazaturi din timpul verii (cam 3 la numar) in care s-a lovit un pic la cap si si-a pierdut din incredere. Acum, insa, se vede ca el a facut foarte mult exercitiu, pentru ca umbla foarte bine, poate sa ia lucruri de pe jos, poate sa mearga in lateral sau chiar si cu spatele.

Pentru noi, faptul ca David a inceput sa mearga marcheaza sfarsitul unei ere si intrarea intr-una noua. Acum e clar ca nu mai avem bebelus. E greu de descris, dar in mintea noastra a avut loc un click. Brusc, David pare copilas mult mai mare decat acum 48 de ore.

Imi aduc aminte de atunci cand s-a pornit Matei, ca odata ce se ridica sa mearga singuri, dezvoltarea micutilor este exponentiala. Au acces la mult mai multe obiecte, sunt mult mai independenti, devin mai curiosi, mai activi.

Principala schimbare care a fost necesar sa se intample pentru ca David sa mearga singur a fost de fapt in mintea noastra. Copilul simtea ca parintii lui nu au incredere in capacitatea sa de a umbla singur. De fiecare data cand acesta isi manifesta interesul de a fi mai independent in 2 picioare, noi deveneam stresati si poate excesiv de precauti, asa incat copilul nu se simtea in largul lui. De mai bine de 10 zile eu am renuntat sa il mai duc de mana, asa cum se cerea el, devenind imun chiar si la scantecele sale. In scurt timp si-a dat seama ca nu mai are in mine un partener de plimbat pe care sa il invarta prin toata casa sau prin alte locuri pe unde ieseam. E uimitor sa vezi fantastica influenta pe care o au gandurile noastre de parinte asupra comportamentelor si atitudinilor celor micuti. Fini observatori ai reactiilor noastre (probabil pana la nivelul de ritm al respiratiei), ei se hranesc cu incredere din ceea ce le transmitem noi. Mai mult ca sigur, daca eu ca parinte cred ca micutul meu este capabil sa faca ceva, atunci el este capabil. Din pacate si negatia este valabila. Adica daca eu cred ca el nu este in stare sa faca ceva (sa deseneze, sa alerge, sa cante, etc.) atunci el nu va fi in stare sa o faca, decat daca gaseste in anturaj cineva suficient de apropiat si suficient de intelept sa ii transmita copilului increderea in sine de care fiecare dintre noi are mare nevoie.

2 comments:

Dili said...

Bravo Daidu!!!

Nobine said...

Servus Dili, ma bucur sa te regasesc pe jurnaul de tatic. Sper ca sunteti bine si mai ales... sanatosi!